De sute de ani, străbunii, bunicii și acum noi… practicăm înjurătura. De obicei, înjurătura este utilizată în cadrul unui conflict direct. În urmă cu sute de ani, înjurăturile aveau un caracter sacru și erau asemeni unui blestem. Acestea s-au transmis din generație în generație și sunt adresate atât în mediul rural, cât și în cel urban. Mulți dintre români au abilitatea de a strecura în înjurături și lucruri sfinte, așa cum sunt morții, sărbătorile ortodoxe, sfinții sau tainele sfintei biserici. Dar, cea mai cunoscută înjurătură mioritică este „Du-te-n p**da mă-tii!”. De unde vine explică într-o postare Carmen Grigoraș Nițescu Psiholog clinician și psihoterapeut.
Există expresii care nu pot fi îmblânzite. Oricât le-ai spăla semantic, ele rămân murdare, crude, brutale. Și tocmai de aceea unele dintre ele poartă adevăruri pe care limbajul politicos nu le mai poate spune. „Du-te-n p**da mă-tii” este una dintre ele. Cea mai joasă înjurătură din registrul comun. Și poate, paradoxal, una dintre cele mai arhetipale.
La suprafață, e agresiune pură. Respingere. Umilință. Anulare a celuilalt. Dar dacă o cobori un strat mai adânc, ea nu mai vorbește despre plecare, ci despre întoarcere. Nu despre exil, ci despre origine. Nu despre moarte, ci despre resetare.
„Du-te în pântecul din care ai venit.”
Acolo te trimite, de fapt.
În acest sens, nu e doar o expediere brutală din dialog. Este o scoatere forțată din identitate. O suspendare a persoanei sociale. O anulare a numelui, a rolului, a poziției, a prestigiului, a eului care vorbea până atunci. Este un „stop” violent pus construcției tale. Un refuz de a mai continua dialogul cu masca ta.
Este ca și cum ți s-ar spune, fără menajamente:
„Așa cum ești acum, nu poți înțelege nimic din ce se spune aici.”
„Întoarce-te la început.”
„Dezbracă-te de tine.”
Toate tradițiile inițiatice autentice conțin o etapă de moarte simbolică. O fractură. O dezintegrare a sinelui vechi. Doar că ele o îmbracă în simboluri sacre. În post. În tăcere. În ritual. În pustiu. În peșteră. În noapte.
Înjurătura o îmbracă în carne.
„Pi**a” nu este aici obscenitatea, ci matricea. Spațiul nediferențiat. Locul de dinainte de nume, de dinainte de voință, de dinainte de control. Haosul fertil. Neantul cald. Uterul. Originea fără identitate.
A spune cuiva „du-te acolo” în această grilă înseamnă:
„Dizolvă-te.”
„Încetează să mai fii cine crezi că ești.”
„Șterge-ți structura.”
Este o invitație violentă la dez-identificare, la re-naștere, la golire de sine. Doar că este rostită din furie, nu din conștiință.
De aceea impactul ei este devastator. Pentru că atinge direct arhetipul: mamă, origine, naștere, corp, sânge, început. Nu te lovește în orgoliu. Te lovește în structura primară a eului.
Nu e de mirare că omul se simte „șters” când aude această expresie. Pentru că ea exact asta face: îți spune, fără menajamente:
„Nu mai exiști aici, așa cum ești.”
Într-o lectură și mai fină, aceasta este replica ultimei limite a dialogului:
când sensurile s-au prăbușit, când limbajul nu mai poate conține diferența, când două structuri nu se mai pot întâlni din interiorul identităților lor, apare această expresie ca gest de ruptura totală.
Nu mai negociem sensuri.
Nu mai construim punți.
Dărâmăm persoana.
Și abia după asta, dacă cineva se întoarce „curățat de sine”, poate începe o întâlnire reală.
Doar că, în viața concretă, această expresie nu eliberează. Ea nu inițiază. Nu renaște. Nu vindecă. Pentru că este rostită din umbra neconștientizată, nu din luciditate. Din neputința de a simboliza, nu din depășirea simbolului. Ea este ritual fără preot. Inițiere fără martor. Moarte fără sens.
Și tocmai de aceea este atât de frecventă.
Pentru că omul modern nu mai știe să moară simbolic. Nu mai știe să-și pună ego-ul pe masă. Nu mai știe să tacă. Nu mai știe să se dezbrace de sine. Atunci, când tensiunea îl depășește, arhetipul erupe pe gură sub formă de obscenitate.
Nu trimite pe celălalt „la naiba”. Îl trimite „înapoi în pântece”.
Dar o face cu ură, nu cu adevăr.
Și poate acesta este cel mai mare paradox al acestei expresii: că în miezul ei se află o intuiție metafizică profundă…necesitatea de a te întoarce la origine ca să poți înțelege…dar forma în care ea apare este maximul de degradare a legăturii umane.
În forma asta “vă bag în p… mamii voastre”. Să vedem spectacol acum! expresia nu mai e doar injurie, ci devine declarație de forță simbolică, un gest teatral de aruncare a celorlalți într-un haos regizoral, ca într-o arenă a dezidentificării forțate. Și aici se schimbă miza: nu mai vorbim doar despre respingere, ci despre punerea în scenă a prăbușirii. Hai cu pietrele! 🤣🤣🤣
Asemeni lucrurilor bisericești și mama este și ea omniprezentă în înjurăturile românești. La noi înjurătura legată de mamă e una din cele mai grele de iertat. Mama, ca spirit tutelar al familiei, este cea dintîi vizată, fiind bunul cel mai de preț, altarul cel mai sacru al persoanei, scrie dilemaveche.ro. Tocmai de aceea, persoana care dă viață se găsește în atât de multe înjurături mioritice.
