Oamenii se abțin cu greu de la căscat atunci altcineva cască în preajma lor. Conform oamenilor de știință, la fel reacționează și cimpanzeii sau câinii. Cercetătorii au efectuat un studiu la care au participat 36 de adulți. Respondenții au fost rugați să privească mai multe filme cu alţi oameni care căscau.
Participanților li s-a cerut să se abţină de la căscat sau să caşte în voie, timp în care oamenii de știință au măsurat activitatea cerebrală a respondenților. Cercetătorii au observat că „dorinţa de a căsca creşte atunci când respondenții fac tot posibilul să se abțină”. Totodată, persoanele care aveau o activitate cerebrală mai intensă în zona cortexului motor aveau tendinţa de a căsca mai des.
Căscatul contagios reflectă capacitatea de a empatiza și de a forma legături emoționale normale între semeni. Cu alte cuvinte, căscatul contagios este de fapt o formă de imitare automată a altei persoane.
Alte studii au fost efectuate pentru a demonstra teoria că acțiunea de a căsca este contagioasă sub influența altui factor: vârsta, nu empatia. La studiu au participat 328 de persoane. Acestora le-a fost testată reacția la căscat, prin urmărirea unui filmuleț de 3 minute în care erau prezentați oameni ce căscau. Rezultatele experimentului au relevat faptul ca 222 dintre participanți au căscat între 1-15 ori pe parcursul vizionării clipului video. Printre aceștia se numărau: tineri sub 25 de ani – peste 80% din oamenii din această categorie de vârstă care au participat la test; persoane cu vârste cuprinse între 25 și 49 de ani- puțin sub 60% din această categorie și doar 41% dintre cei de peste 49 de ani au reacționat la căscat.
Deși s-au făcut zeci de studii, nu există încă o explicaţie universal acceptată care să clarifice de ce căscăm când alții cască în preajma noastră.
Încă din cele mai vechi timpuri, oamenii erau intrigați de faptul că se abțin cu greu de la căscat atunci altcineva cască în preajma lor. Erasmus din Rotterdam, consemna în anul 1508: „un om care cască îi determină şi pe alţii să caşte”.
