„De ce să-ți spun la revedere/ N-aș mai avea nici un motiv /”Adio” drepturile-și cere /Ca te-am pierdut definitiv/ Și de la mine până la tine/ Cuvântul însuși va-ngheța/ Nici să te strig nu știu prea bine /Iubita mea, pierduta mea”, nota poetul Adrian Păunescu în cunoscuta sa poezie intitulată „La adio”.
Obișnuim să spunem „Adio” atunci când ne despărțim de cineva și o facem pentru totdeauna. Dar, de unde provine cuvântul „Adio” și ce simbolizează acesta?
Cuvântul „Adio” își are originea în limba latină („adeus”) și înseamnă ad (“la”) + Deus (“Dumnezeu”). Cuvântul a fost preluat de gali și anglo-saxoni care l-au transformat în Evul Mediu în „adew”, „adewe”, „adue” (anglo-saxoni) și, respectiv, „adieu” sau „addieux”.
De unde vine expresia „a freca menta”?
În Roma Antică, latinii foloseau interjecția cu sensul de „Rămas bun pentru totdeauna”, ca o formulă de salut la o despărțire îndelungată sau pentru eternitate.
Totuși, puțini sunt cei care știu că salutul are o legătură aparte cu Dumnezeu. Cei ce foloseau formularea „Adio” voiau să transmită faptul că următoare revedere este „ad Dio”, adică la Dumnezeu. Cu alte cuvinte, interjecția punea accentul pe faptul că proxima întâlnire dintre protagoniști va fi „la Dumnezeu, în ceruri” și nu pe pământ.
De unde vine expresia „Colac peste pupăză”
Astăzi, când se despart pentru totdeauna și nu mai există cale de întoarcere, spaniolii spun „Adiós”, italienii „Addio”, portughezii „Adeus”, francezii ”Adieu”, catalanii ”Adeu”. Noi, românii, spunem „Adio”.
Foto pexels.com
