Anghel I. Saligny, unul dintre cei mai mari ingineri constructori pe care i-a dat vreodată țara noastră, s-a născut pe 19 aprilie 1854, la Șerbănești. Acesta este considerat unul dintre pionierii tehnicii mondiale în proiectarea și construcția podurilor și silozurilor cu structură metalică, respectiv de beton armat, unul dintre întemeietorii ingineriei românești. Iar podul de la Cernavodă este în totalitate opera sa.
Acum 125 de ani era inaugurat, la Cernavodă, Podul Regele Carol I, care a fost redenumit ulterior Podul Anghel Saligny, după proiectatul şi exectantul construcției. Realizarea acestuia a asigurat legătura dintre București și Constanța, scoțând din izolare zone întregi. Totodată, timpul pe care oamenii și mărfurile îl petreceau pe drum a fost scurtat considerabil.
Podul a fost construit între anii 1890 și 1895. La momentul respectiv, podul era cel mai lung din Europa și costase 35 de milioane de lei aur. Construcția a fost realizată la 30 de metri deasupra Dunării, pentru a permite trecerea vaselor cu cele mai înalte catarge. La inaugurarea acestuia, Regele Carol I al României a fost cel care a bătut, în mod simbolic, ultimul nit, care era de argint.
Rezistenţa podului a fost testată printr-un prim convoi de 15 locomotive, care circulau cu o viteză de 60 km/h, urmat de un al doilea tren, cu o viteză de 80 km/h. În tot acest timp, Anghel Saligny a stat sub pod, pe o şalupă, alături de o echipă de muncitori. Se poate spune, fără echivoc, că acesta și-a riscat viața, însă geniul său ingineresc l-a făcut să fie sigur de ceea ce a realizat.
Nicolae Ionescu Johnson, fostul elev al lui Ion Creangă, a fost o adevărată legendă a marinei. Acesta a avut privilegiul de a-l cunoaște personal pe Anghel I. Saligny. Într-una dintre însemnări, Nicolae Ionescu Johnson a povestit cum că într-un moment de sinceritate inginerul a admis că podul nu era perfect.
„Anghel Saligny venea foarte des la Cernavodă. Ceasuri întregi umbla pe podul ridicat de el, sau cobora pe dedesuptul lui şi cerceta, parcă ar fi căutat cine ştie ce lucru ştiut numai de el. Mă împrietenisem cu acest bătrânel care, fiind un adevărat savant, îşi dădea silinţa să nu pară. Adesea îl conduceam cu barca pe sub pod şi urmărindu-l cum îşi plimba ochii cercetători de la un loc la altul, mă întrebam la ce s-o fi gândind bătrânul acesta, a cărui pace nu îndrăzneam s-o tulbur cu întrebări nelalocul lor”, a notat Nicolae Ionescu Johnson.
Acesta a continuat: „Dar într-o zi, tot mi-am luat inima în dinţi şi l-am întrebat ce anume îl face ca ceasuri întregi să nu-şi mai ia ochii de la pod, ca şi cum nu s-ar mai sătura să-şi aprecieze opera. Nu s-a supărat de întrebare. A zâmbit ca în faţa unei naivităţi şi mi-a răspuns: ‘Îmi admir opera mai puţin decât îţi închipui. Dacă mă vezi zgâindu-mă la ea ceasuri întregi, e ca să-i descopăr părţile slabe, greşelile’… ‘Greşeli? Exageraţi! Toată lumea nu mai conteneşte să vă laude’. ‘Las’ că eu ştiu mai bine ce greşeli am făcut! Şi este mai ales una pe care nu mi-o iert. Trebuia să fac pe pod o cale dublă – una pentru căruţe şi pietoni, să mai fi existat şi o astfel de legătură între Dobrogea şi Muntenia'”.
