În ianuarie 1879 a avut loc premiera piesei „O noapte furtunoasă”, pe scena Teatrului “Național” din București, cu nume mari ale scenei românești pe afiș. Anunțată ca o piesă literară extrem de bine scrisă, premiera s-a terminat cu scandal.
Spectacolul a dat naștere unor reacții violente din partea celor ce și-au dat seama că sunt zugrăviți în piesă si s-au recunoscut in personajele de pe scena.
La finalul spectacolului, în sala mare a Teatrului Național a avut loc un fel de protest cu fluierături îndelungi, amenințări cu pumni în aer, vorbe grele, în loc de aplauze.
Se pare că o parte dintre spectatori făceau parte din Garda Civică si s-au simțit direct vizați prin personajele de pe scenă, altii s-au simtit atinsi in „onoarea de familist”. Câțiva dintre cei prezenți, recunoscându-se în personajele satirei caragialiene, ar fi considerat că dramaturgul „a batjocorit societatea” și „a făcut haz de oameni serioși”. Cei care s-au recunoscut in personajele piesei au devenit rapid extrem de violenți.
Ion Luca Caragiale a fost prins și bătut chiar în piața teatrului, dar a fost salvat de niște prieteni si dus sub protecție prin dosul teatrului spre grădina „Union”.
Nu a fost singura data cand scriitorul, dramaturgul a fost atacat fizic sau ponegrit in diverse feluri de catre colegi de breasla, care au pornit adevarate linsaje la adresa lui in acea vreme, pana cand, satul de mizeria politicii dambovitene si a personajelor sinistre care populau viata publica a vremii s-a refugiat la Berlin.
Cu toate că piesa „O noapte furtunoasă” a stârnit inițial controverse, piesa avea să devină, în scurt timp, una dintre cele mai îndrăgite comedii din literatura română, consacrându-l pe Caragiale drept maestrul incontestabil al satirei sociale.
În anul 1904, Ion Luca Caragiale s-a auto-exilat împreună cu familia sa la Berlin. Acesta a luat această decizie după ce a pierdut procesul cu un publicist, pe nume Caion, care l-a acuzat că a plagiat piesa „Năpasta”. Caragiale a părăsit țara scârbit de oameni și de atitudinea lor. La plecare acesta a rostit următoarele cuvinte: „Nu mai pot trăi aici! E prea grea duhoarea.”
Bunul său prieten Alexandru Vlahuță a încercat de mai multe ori să îl convingă să se reîntoarcă în țară, însă fără succes. Dramaturgul îi răspunde lui Vlahuță, printr-o scrisoare care scoate în evidență caracterul societății românești din acea perioadă. Geniul lui Caragiale se poate vedea din cuvintele de mai jos, fiindcă acestea par a fi la fel de actuale ca astăzi.
Pentru nimic în lume n-aş părăsi acest colţ de viaţă străină pentru a mă reîntoarce în patrie. Să mai văd ceea ce am văzut, să mai sufăr ceea ce am suferit, aceleaşi mutre, aceleaşi fosile cari conduc viaţa publică, otrăvindu-te numai cu privirile lor stupide şi bănuitoare. Nu, dragul meu, nu. M-am exilat şi atâta tot. Aerul de aicea îmi prieşte, sunt mulţumit cu ai mei şi n-am ce căuta într-o ţară unde linguşirea şi hoţia sunt virtuţi, iară munca şi talentul, viţii demne de compătimit, îi scria dramaturgul lui Vlahuţă.
Cel mai mare dramaturg al României a murit la vârsta de 60 de ani în locuința sa din Berlin. Scriitorul a fost găsit decedat în dimineaţa zilei de 22 iunie 1912 de către fiica şi soţia sa, care au auzit în noaptea precedentă cum acesta tuşea extrem de puternic. Se pare că acesta suferea de ceva vreme și de arteroscleroză. La vremea respectivă, medicii legişti germani au stabilit drept cauză a morţii problemele cardiace de care suferea scriitorul.
A murit discret de parcă s-ar fi jenat să tulbure liniştea sufletească a celor dragi cu mizeriile ultimelor sale clipe. Cauza morţii lui Caragiale este arteroscleroza, combinată cu boala de inimă de care se stinsese aproape tot neamul lui Caragiale, menţionează biografii B Jordan şi Lucian Predescu în cartea ”Tragicul destin al unui mare scriitor”.
Foto generat cu AI
