Vlad Țepeș a rămas în istorie ca fiind un adevărat tiran. Pe lângă faptul că era un brav conducător de oști, acesta era extrem de crud cu dușmanii Țării Românești. În istorie a rămas un episod în care Vlad Țepeș ar fi ordonat ca soldații săi să tragă în țeapă peste 20.000 de turci.
Vlad Țepeș era tot mai nemulțumit că statul pe care-l conducea plătea tribut mare Înaltei Porți. Ca răspuns, sultanul a trimis trupe peste Dunăre care au jefuit satele românești.
Conflictul dintre cei doi a escaladat după refuzul lui Vlad Țepeș de a plăti tribut otomanilor, dar mai ales după ce Vlad a trecut în Bulgaria și a tras în țeapă peste 23.000 de turci, care apărau raialele turcești de pe Dunăre.
Într-o scrisoare adresată regelui Ungariei, Vlad spunea: „Am traversat Dunărea și am ucis 23.884 de turci. Astfel îi transmit Înălțimii Voastre că am rupt pacea cu sultanul”.
În noaptea de 16 spre 17 iunie 1462, a avut loc celebrul „atac de noapte de la Târgoviște” a armatei condusă de Vlad Țepeș, domnul Țării Românești, împotriva impresionantei armate otomane condusă de sultanul Mehmed al II-lea, cuceritorul Constantinopolului.
Așadar, în primăvara anului 1462 sultanul s-a îndreptat spre Dunăre pentru a pedepsi cutezanța voievodului român, care lipsit de sprijin extern în fața primejdiei ce-i amenința țara, a recurs la tactica folosită în asemenea împrejurări, adică a dat poruncă să fie pustiit tot în calea invadatorilor, pentru ca aceștia să fie lipsiți de mijloacele de aprovizionare. De asemenea, Țepeș i-a adunat sub steagurile sale pe toți bărbații apți de luptă, însă în vreme ce oastea sa număra puțin peste la 25.000 de oameni, efectivele turcești urcau până la 150.000 de luptători.
După ce grosul oștirii turcești a trecut Dunărea pe la Turnu Măgurele, iar oștenii lui Țepeș nu a reușit să-i oprească pe turci în apropierea fluviului, voievodul i-a lăsat pe otomani să înainteze prin țara pustiită, lovind însă prin surprindere detașamentele care se depărtau de tabără în căutare de hrană și apă. Fiind conștient de superioritatea zdrobitoare a inamicului, voievodul român a aplicat tactica hărțuielii continue, atacând cu grupuri mici de călăreți care apoi se retrăgeau în pădurile din apropiere. În această atmosferă tensionată, în care oștile turcești flămânde înaintau prin țara pustiită, a avut loc cea mai mare lovitură a lui Vlad Țepeș și anume atacul de noapte din noaptea de 16 spre 17 iunie 1462, atac menit să demoralizeze și mai mult oastea otomană.
Vlad Țepeș a ales momentul atacului cu multă iscusință, deoarece după un marș istovitor de 10-12 zile printr-o țară pustiită, oastea turcească era foarte demoralizată și numai ambiția sultanului care vroia să ajungă la cetatea de scaun, a făcut să înainteze până în apropierea Târgoviștei. Înaintea atacului, ostașii lui Vlad Țepeș s-au îmbrăcat în straie otomane pentru a spori și mai mult confuzia în tabăra inamică, iar acest lucru i-a reușit din plin deoarece în confuzia creată otomanii au început să se măcelărească rapid între ei. Atacul a început la trei ore după apusul soarelui și a durat până la patru dimineața, provocând mari pierderi în tabăra otomană.
Vlad însuși a dorit să atace cortul sultanului, dar l-a confundat cu cortul celor doi mari viziri, Ishak Pașa și Mahmud Pașa și numai lupta disperată a ienicerilor de pază de sub comanda lui Mihaloğlu Ali Bey a făcut ca sultanul să nu fie ucis.
După unele izvoare în acest atac au fost ucişi peste 30.000-35.000 de turci, românii având un număr foarte mic de victime, în jur de 200 de ostași și tot cam atâția răniți. În dimineața următoare atacului, Mahomed al II-lea a constatat cu groază marile pierderi suferite de ai săi şi prin urmare a poruncit retragerea armatei sale peste Dunăre. Însă în timpul retragerii precipitate, turcii au fost loviți permanent de oștile române, sultanul însăși asistând la un spectacol care a băgat și mai mult groaza în oștile sale. Astfel, pe drumul de întoarcere oștile turcești au trecut pe lângă o pădure de țepi în care atârnau o mulțime de turci uciși în timpul bătăliei, această priveliște adâncind și mai mult groaza în rândurile armatei otomane.
