Otilia Cazimir şi George Topîrceanu sunt două nume mari ale literaturii române. George Topîrceanu a fost un cunoscut poet și prozator român, iar Otilia Cazimir (născută Alexandra Gavrilescu) a rămas în istoria literaturii române mai ales pentru poeziile dedicate copiilor. Între cei doi a existat una dintre cele mai strânse și frumoase legături de dragoste din lumea scriitorilor.
8 ani era diferența dintre George Topîrceanu și Otilia Cazimir, în favoarea publicistului bucureștean. Cei doi s-au întâlnit în cercurile literare ale Iașiului, dar adevărata apropiere dintre aceștia s-ar fi produs în casa lui Mihail Sadoveanu, unde erau deseori invitați. Totuși, cei doi au ales să-și ascundă relația, o legătură întreruptă doar de distanță, în perioada în care Topîrceanu a fost prizonier de război în Bulgaria (1916-1918).
George Topîrceanu se căsătorise în anul 1912 cu învățătoarea Victoria Iuga, cu care avea un fiu unic, Gheorghe, dar căsnicia cu pricina s-a destrămat după puțină vreme. Relația dintre Topîrceanu și Otilia Cazimir s-a construit solid, sub ochii familiei Sadoveanu.
„Ea era o femeie care știa ce vrea, în timp ce Topârceanu era cuminte și supus, părând că se lasă mai degrabă purtat decât să aibă un rol activ în această relație”, avea să povestească ulterior Profira Sadoveanu, fiica lui Mihail Sadoveanu.
Otilia Cazimir şi George Topîrceanu și-au dus relația departe de ochii iscoditori ai celor din jur. Câțiva ani mai târziu după ce se cunosc fac pasul cel mare și se mută împreună într-o casă din Iași ce aparținea familiei lui Demostene Botez, casa în care Topârceanu a și murit, în urma unui cancer hepatic, la vârsta de 51 de ani. Se întâmpla în anul 1937, după 25 de ani de iubire dintre George Topîrceanu și „poeta sufletelor simple”.
Moarea poetului avea să o schimbe definitiv pe Otilia Cazimir. La câteva zile după decesul poetului, Otilia Cazimir i se confesează într-o scrisoare prozatoarei Sandra Cotovu, o confidentă de a sa. Scrisoarea conţine o tulburătoare mărturie privitoare la posteritatea lui George Topîrceanu. Iată câteva pasaje:
Azi am fost la cimitir, întâia oară de atunci. I-am dus şi din partea matale garoafe (nu terminasem încă banii de flori). Mormântul lui, înţelege mata cuvintele astea absurde? Mormântul lui! Dar… nu l-am simţit pe el acolo, dedesubt. El e în altă parte. O să-l caut şi o să-l găsesc. Prea mi-e dor de el ca să nu mai fie nicăieri.
(…)
Să-ţi descriu odaia lui? Ar fi tare greu. Era un amestec de lucruri care nu se potriveau între ele, într-o dezordine aparentă, pe care-o respectam, dar care era minuţios ordonată. Ştii mata cum îi ştiam orice lucruşor, orice carte, orice fleac? El îmi spunea că-s miraculoasă, că se teme de mine. Şi acum le ştiu pe toate cum erau. Şi dacă, prin imposibil, s-ar întoarce toate la locul lor şi peste zece ani aş şti unde să găsesc un capăt de aţă!
(…)
„N-aş fi vrut să te las aşa…” şi „Cui te las?”, mi-a spus de-atâtea ori! Eu râdeam, ştii că am râs până la sfârşit, ca să-i dau curaj?
