În cel mai simplu mod, opereta este descrisă ca un gen de operă ușoară, atât în ceea ce privește muzica, cât și subiectul. Pentru a spune simplu, o operetă se situează undeva între o operă și un musical.
La fel ca un musical, o operetă (cel mai adesea) conține dialog vorbit, precum și cântec. Operetele sunt adesea satirice și pline de spirit și tind să fie mult mai scurte și mai puțin complexe decât operele tradiționale.
Linia de separare dintre operă și operetă nu este dură și rapidă. E mai ușor să spui ce este opereta decât ce nu este opera. Subiectul este aproape întotdeauna plin de umor, cu intrigi care se limitează la absurd.
Romantismul, identitățile greșite, travestirea și confuzia sunt la ordinea zilei, dar toate cu o rezoluție îngrijită și un final fericit, spre deosebire de operele tradiționale. Compozitorii remarcabili de operete sunt Offenbach, Johann Strauss, Lehár și Gilbert și Sullivan.
Toate acestea fac din opereta o excelentă introducere în forma de artă pentru cei neinițiați. Chiar și cei care pretind că urăsc opera sau că nici măcar nu pot numi una vor avea probabil o operetă preferată. Piesele incredibil de cunoscute ale lui Gilbert și Sullivan sunt exemple în acest sens. Duo-ul a scris împreună 14 operete, inclusiv The Pirates of Penzance (1880), The Mikado (1885) și HMS Pinafore (1878), toate rămânând extrem de populare, potrivit Opera for All.
Cu toate acestea, aceleași proprietăți au condus la acuzația, din anumite părți, că opereta este pur și simplu „opera lite”. Că este o formă de artă mai mică și nu la fel de demnă ca fratele ei mai mare, mai serios.
Este adevărat că opereta cere mai puțin de la public atât la scară, cât și la partitură. Cu toate acestea, revenind la Gilbert și Sullivan, producțiile lor spirituale și satirice ar putea părea un simplu divertisment ușor, dar de obicei se întâmplă mai multe.
Opereta are un final fericit în care se dezvăluie adevărata identitate a fiecăruia, iar îndrăgostiților li se permite să trăiască fericiți pentru totdeauna. Aceasta ar putea răsturna multe dintre tradițiile operei, oferind protagoniștilor un final fericit, de exemplu.
Nici unul dintre acestea nu răspunde de ce operele comice ale unora ca Mozart, Donizetti și alții nu sunt considerate operetă. Parțial, este vorba despre sincronizare. Opereta a apărut pe la mijlocul secolului al XIX-lea pentru a satisface dorința de a crea lucrări scurte și ușoare, în contrast cu divertismentul de lungă durată din opéra comique din ce în ce mai serioasă.
Un gen de operă franceză, termenul „comique” era din ce în ce mai înșelător și reprezenta ceva mai aproape de „umanist”, ceea ce înseamnă că astfel de producții descriu viața reală, mai degrabă decât să se bazeze pe mit sau legendă.
Foto: Deposit Photos
