Nicolae Ceausescu a rămas în istoria României ca fiind liderul comunist care a condus țara noastră între 1965 și 1989. Dictatorul a sfârșit tragic în decembrie 1989 când a fost executat împreună cu soția sa. Desi multe persoane îl considerau ca fiind un lider neînfricat, acest lucru nu este complet adevărat. Cel mai mult, Ceaușescu se temea de o răscoală a maselor, lucru care s-a și întâmplat în decembrie 1989.
Deși la început a fost apreciat de popor, Nicolae Ceaușescu a început să-și piardă din credibilitate începând cu anul 1980, din pricina restricțiilor impuse la alimente și energie pentru plata integrală a datoriei externe. Poporul suferea de foame, de frig, de sărăcie. În plus, cultul personalității era din ce în ce mai exagerat și nu era bine tolerat de populație.
Un episod notabil avusese loc în anul 1977 când a avut loc una dintre mișcările de protest cele mai ample din perioada comunistă. Greva propriu-zisă a început la Mina Lupeni pe 1 august 1977 și a fost încheiată pe 3 august 1977 și la protest au participat până la 40.000 de oameni, majoritatea mineri. Ceaușescu a fost nevoit să-și întrerupă concediul și să vină la fața locului. În plus, deși oamenii strigau „Jos Ceaușescu”, dictatorul promite să îmbunătățească condițiile de muncă și de trai ale minerilor, și în final este aplaudat.
În 1987, a avut loc o acțiune de protest împotriva politicilor economice și sociale impuse în RS România de dictatorul comunist Nicolae Ceaușescu. Demonstranții, mulți dintre ei lucrători în uzine, au scandat „Vrem mâncare și căldură!”, „Vrem banii noștri!”, „Vrem mâncare la copii!”, „Vrem lumină și căldură!” și „Vrem pâine fără cartelă!. Deși nu există date că cineva ar fi fost ucis, circa 300 de protestatari au fost arestați.
Ceaușescu era speriat de puterea maselor. „El s-a alarmat, de pildă, când a fost povestea din Valea Jiului, în 1977, și zece ani mai târziu, în 1987, la Brașov. El știa că masele fac istoria, că ele se răscoală – de asta îi era foarte frică”, avea să povestească istoricul Stelian Tănase, conform romania.europalibera.org
Istoricii sunt de părere că una dintre erorile dictatorului a fost să îi asocieze Elenei Ceaușescu actul conducerii, prin oferirea unor funcții în principalele instituții ale statului. Mai târziu, în cadrul Revoluției din decembrie, greșeala a ieșit la suprafață.
„Asocierea aceasta a fost percepută negativ de către însuși aparatul de partid – armata aceasta imensă a partidului – alcătuită din activiștii de la toate nivelurile, deoarece, în calitatea ei de șefă a Comisiei de Cadre, Elena Ceaușescu avea, putem spune, cuvântul decisiv în promovarea sau eliberarea din funcție a diverșilor demnitari”, explică Lavinia Betea, istoric la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca.
