Acum mai bine de o sută de ani, la 19 martie 1917, cu o Românie în plin război, pianistul Dinu Lipatti s-a născut la București. Longevitatea pare să fie darul rar al pianiștilor. Nume mari din lumea muzicii, cum ar fi William Kapell, Julius Katchen și Dinu Lipatti au murit de tineri. Acesta din urmă a trăit doar 33 de ani, iar o boală cruntă i-a întunecat ultimii ani de viață.
Dinu Lipatti a crescut într-o familie de muzicieni, mama sa pianistă, tatăl său violonist care studiase cu renumitul pedagog Carl Flesch și Pablo de Sarasate. De parcă tânărul Dinu ar fi avut nevoie de o instruire suplimentară, nașul său nu a fost nimeni altul decât violonistul și compozitorul George Enescu. A început lecțiile cu mama sa la patru ani și a câștigat numeroase premii, nu doar pentru interpretările de excepție la pian, ci și pentru compozițiile sale.
Cariera sa a fost întreruptă de cel De-al Doilea Război Mondial. În anul 1943, pe când avea 26 de ani, a apărut misterioasa sa boală. Avea să primească diagnosticul: leucemie. Totul a început cu o oboseală acută și cu febră persistentă și, după ceva timp, a fost tratat cu terapie cu raze X. El a rămas într-o stare de sănătate precară pentru tot restul vieții sale.
Încă din pruncie a fost un copil slab și, ca atare, o mare parte din educația generală s-a desfășurat acasă. Medicii nedumeriti, în încercările lor disperate de a găsi o soluție, au administrat tratamente ezoterice, neștiind că aceste simptome sunt ale leucemiei, boală numită și Boala lui Hodgkin.
Avea un singur plămân funcțional („plămânul meu de existență”) și abia în 1947, anul în care Lipatti s-a căsătorit cu colega pianistă Madeleine Cantacuzène, a fost pus în cele din urmă un diagnostic. Sănătatea sa s-a deteriorat atât de mult încât a trebuit să-și reducă concertele și activitatea sa de muzician.
A continuat să predea la Conservatorul din Geneva, unde fusese numit profesor, iar în timpul tratamentului pe care îl făcea, primind cortizon, a realizat multe dintre înregistrările atât de apreciate astăzi. Cu toate acestea, medicația primită nu a reușit să rezolve problema de sănătate, astfel că injecțiile cu cortizon i-au umflat atât de mult brațul stâng, încât costumele sale au avut nevoie de modificări pentru a ascunde desfigurarea.
În ciuda anulărilor frecvente cauzate de probleme de sănătate, Lipatti a concertat în toată Europa în săli pline de audiențe care auziseră vorbind despre un pianist care a adus o profunzime inimaginabilă interpretărilor sale.
El făcea săptămânal transfuzii de sânge și, în 1949, a fost forțat să renunțe la postul de profesor. El a pregătit un „program mai puțin obositor” (Bach Partita nr. 1, Sonata Mozart nr. 8, 2 Schubert Impromptus și valsurile Chopin) și a renunțat la repertoriile sale pentru a-și păstra puterea.
Înainte de moartea sa, Lipatti era considerat unul dintre cei mai mari pianiști și muzicieni care au înfrumusețat scena concertelor de pian. Marele pianist a murit la 2 decembrie 1950, la doar 33 de ani, însă nu din cauza leucemiei care l-a chinuit de ani de zile, nici din cauza diferitelor tratamente medicale care i-au devastat corpul, ci din cauza unui abces pe singurul său plămân care funcționa, trecând neobservat de medicul său.
Foto: Wikipedia
