Participarea României în Primul Război Mondial a început pe data de 28 iulie 1914 și s-a încheiat patru ani mai târziu, în 1918. Numărul total de pierderi în rândul armatei române depășește 500.000 de oameni. În anii în care au participat la conflict, soldații aflați în tranșee au fost protagoniștii unei vieți noi, diferite, la care au fost nevoiți să se acomodeze din mers.
Întrucât în tranșee erau soldați din toate regiunile țării, aceștia s-au adaptat și și-au construit propriul limbaj. Soldații vorbeau codificat și așa s-a născut „argoul” frontului. Astfel, când venea vorba despre armele inamicilor, acestea erau redenumite. Tunurile erau denumite „Costică”, gloanțele dușmanilor se numeau „picături de stomac” și grenadele inamice erau denumite „cartoafe franțuzești”. Mitralierele mai erau supranumite de către soldații români ca fiind „scroafe”. Când venea vorba despre pierderi umane, acestea erau catalogate ca fiind „furturi la înghesuială”. Dacă un soldat își pierdea o mână se spunea „i-au furat o mână”.
Cine a spus „Pe aici nu se trece” și în ce context?
În mod ciudat, umorul își găsea și el loc pe front, iar dialogurile dintre români, pe de o parte, și ruși sau germani, de cealaltă parte, erau de-a dreptul amuzante. Umorul pornea în primul rând de la diferența dintre limbile vorbite.
De exemplu, în luptele contra nemților, românii nu înțelegeau. Când germanii strigau „Vorwarts”, care însemna „Înainte”, în fiecare batalion exista cel puțin un soldat român care striga către colegii lui: „Pe ei, mă, nu auziți că ne fac orbeți?”.
În jurnalele vremii a rămas consemnată o povestioară de-a dreptul tragi-comică, ce are ca protagoniști un român și un prizonier neamț. Se pare că neamțul i-a spus românului la un moment dat „Auf die Hande”, adică „Pe mână”, iar soldatul mioritic a înțeles că germanul i s-ar fi adresat cu „Dihanie”. Fără să stea la discuții, românul a scos pistolul și l-a omorât.
Foto: metro.co.uk
