Pe data de 29 martie 2004, România a aderat în mod oficial la NATO alături de Bulgaria, Estonia, Lituania, Slovacia și Slovenia. Aceasta era la vremea respectivă una dintre cele mai importante reușite pe plan extern ale României după căderea comunismului din 1989. Dar, care au fost condițiile pentru primirea României în Organizația Tratatului Atlanticului de Nord?
La doar un an după Revoluția din 1989, Petre Roman, prim ministrul la acea vreme, i-a transmis o invitaţie secretarului general al Alianţei, Manfred Worner, şi i-a propus acreditarea unui ambasador român la NATO. Acesta era primul pas și primul semn că România vrea în NATO. Patru ani mai târziu, în 1994, România era prima ţară din fostul bloc comunist care se alătura Parteneriatului pentru Pace, program de cooperare bilaterală între NATO şi ţările partenere.
În 1997, la summit-ul NATO de la Madrid, Statele Unite și Marea Britanie s-au opus clar aderării României, care la acea vreme avusese sprijinul Franței. Acesta a fost și anul în care România a fost de acord să nu mai ridice nicio pretenție asupra teritoriilor românești anexate de Uniunea Sovietică la Ucraina.
Pe 3 mai 1997, are loc la Kiev semnarea tratatului cu privire la „relațiile de bună vecinătate și cooperare dintre România și Ucraina”, de către miniștrii de externe ai celor două țări. Prin acest tratat, România recunoștea dreptul de succesiune al Republicii Ucraina asupra unor teritorii românești integrate anterior prin forță în fosta Uniune Sovietică.
În 1999, în timpul intervenției NATO în Iugoslavia, România a decis să dea drept de survol avioanelor alianței și totodată să interzică accesul avioanelor rusești. Acesta a fost, de altfel, momentul decisiv pentru ca România să facă pasul către NATO.
Aveau să mai treacă cinci ani până când țara noastră avea să facă parte din NATO. Astăzi, alături de alte 29 de state membre, România face parte din cea mai puternică alianță militară din lume. Calitatea de membru NATO este deschisă „oricărui alt stat european în măsură să continue principiile prezentului tratat și să contribuie la securitatea zonei Atlanticului de Nord”.
Pe data de 28 iunie 1940, URSS a transmis un ultimatum țării noastre prin care cerea să cedeze Basarabia, Bucovina de Nord și Ținutul Herța. Din păcate, România nu a putut face mare lucru, iar la 2 august 1940 a renunțat la o bună suprafață din teritoriul țării. Ba mai mult, după ce Bucovina de Nord a fost anexată de sovietici, a mai fost pierdută și o bucată din Maramureșul de Sud-Est.
După ce Basarabia a fost ocupată de URSS, Stalin a dezmembrat-o în trei părți. Astfel, la 2 august 1940, a fost înființată RSS Moldovenească, iar părțile de sud (județele românești Cetatea Albă și Ismail) și de nord (județul Hotin) ale Basarabiei, precum și nordul Bucovinei și Ținutul Herța au fost alipite RSS Ucrainene. La 7 august 1940, a fost creată regiunea Cernăuți, prin alipirea părții de nord a Bucovinei cu Ținutul Herța și cu cea mai mare parte a județului Hotin din Basarabia, potrivit Wikipedia.org.
În perioada 1941-1944, România a recucerit toate teritoriile ocupate de URSS, însă după terminarea războiului sovieticii le-au anexat din nou și le-au integrat în RSS Ucraineană. Această situație este valabilă și în prezent, iar, potrivit datelor oficiale, pe teritoriul vecinilor noștri trăiesc peste 400 de mii de români.
Așadar, România a pierdut în fața Ucrainei o bună bucată din teritoriul țării: Bucovina de Nord, ținutul Herța, ținutul Hotin precum și județele din sudul Basarabiei.
Foto: notesfrompoland.com
