Latinescul „divide et impera” înseamnă în limba română „divide și cucerește” sau „dezbină și stăpânește”. În politică și sociologie este o combinație de tactici care câștigă și menține puterea prin divizarea unor grupuri mai mari de putere în grupuri mai mici care au mai puțină putere decât cea care implementează strategia.
Utilizarea acestei tehnici este menită să împuternicească suveranul să controleze subiecții, populațiile sau grupurile de interese diferite, care ar putea fi capabil să se opună domniei sale.
Machiavelli identifică o aplicație similară strategiei militare, spunând în Cartea a VI-a din Arta războiului următoarele: un căpitan ar trebui să se străduiască cu fiecare artă să împartă forțele inamicului. Machiavelli sfătuiește ca acest act să fie realizat fie făcându-l suspicios față de oamenii săi în care avea încredere, fie să-și separe forțele și, din această cauză, să devină mai slab.
Maxima „divide et impera” a fost atribuită lui Filip al II-lea al Macedoniei. Strategia, dar nu și expresia, se aplică în multe cazuri antice: exemplul lui Gabinius există, împărțind națiunea evreiască în cinci convenții, raportate de Flavius Josephus în Cartea I, 169-170 din Războaiele evreilor.
Strabon raportează, de asemenea, în Geography, că Liga Ahaeană a fost dizolvată treptat sub posesia romană a întregii Macedonii, datorită faptului că nu au avut de-a face cu mai multe state în același mod, dar doreau să păstreze unele și altele să le distrugă.
Elementele acestei tehnici implică:
Din punct de vedere istoric, această strategie a fost utilizată în mai multe moduri diferite de către imperii care doreau să-și extindă teritoriile.
Immanuel Kant a fost un susținător al acestei tactici, menționând că „problema înființării unui stat poate fi rezolvată chiar și de o națiune a diavolilor”, atâta timp cât aceștia posedă o constituție adecvată care pune în față grupurile opuse între ele cu un sistem de verificări solide.
Conceptul este menționat, de asemenea, ca o strategie pentru acțiunea pieței în economie, pentru a beneficia la maximum de jucătorii de pe o piață competitivă.
O strategie principală pe care narcisistul o folosește pentru afirmarea controlului, în special în cadrul familiei sale, este de a crea diviziuni între indivizi. Acest lucru îi slăbește și îi izolează, facilitând manipularea și dominarea narcisistului. Unii sunt favorizați, alții sunt țap ispășitor. O astfel de dinamică se poate juca într-un cadru la locul de muncă.
În politică, conceptul se referă la o strategie care rupe structurile de putere existente și, în special, împiedică conectarea grupurilor de putere mai mici, provocând rivalități și stimulând discordia între oameni pentru a preveni o rebeliune împotriva elitelor sau a oamenilor care pun în aplicare strategia.
Scopul este fie de a pune clasele inferioare împotriva lor pentru a preveni o revoluție, fie de a oferi o soluție dorită discordiei în creștere care întărește puterea elitelor. A fost puternic folosit de Imperiul Britanic în India și în alte părți.
Strategia de divizare și cucerire a fost utilizată de țările străine în părți din Africa în perioada colonială și post-colonială. Germania și Belgia au condus Rwanda și Burundi în calitate de colonial. Germania a folosit strategia divizării și cuceririi plasând membrii minorității tutsi deja dominante în poziții de putere. Când Belgia a preluat conducerea colonială în 1916, grupurile tutsi și hutu au fost rearanjate în funcție de rasă în loc de ocupație.
Diviziunea socio-economică dintre tutsi și huti a continuat după independență și a fost un factor major în genocidul ruandez.
În timpul guvernării britanice a Nigeriei din 1900 până în 1960, diferite regiuni au fost reclasificate frecvent în scopuri administrative. Conflictul dintre Igbo și Hausa a facilitat britanicii consolidarea puterii lor în regiune.
Asia – Imperiul Mongol. În timp ce mongolii au importat musulmani din Asia Centrală pentru a servi ca administratori în China, mongolii au trimis, de asemenea, chinezi Han și Khitani din China pentru a servi ca administratori ai populației musulmane din Bukhara din Asia Centrală, folosind străini pentru a reduce puterea popoarelor locale ale ambelor. terenuri. Pakistanul și India au fost, de asemenea, împărțite de această politică.
Romanii au intrat în Macedonia din sud și l-au învins pe regele Perseus al Macedoniei în bătălia de la Pydna în 168 î.Hr. Macedonia era apoi împărțită în patru republici care erau puternic restricționate de la relațiile dintre ele și alte state elene. A avut loc o purjare nemiloasă, presupuși cetățeni anti-romani fiind denunțați de compatrioții lor și deportați în număr mare.
După revoluția din octombrie, bolșevicii s-au angajat în diferite momente în alianțe cu socialiști-revoluționari de stânga, cu unii anarhiști și cu diferite grupuri etnice naționaliste neruse, împotriva mișcării albe, socialiști-revoluționari de dreapta și cu alte grupuri anarhiste și etnice naționaliste.
Acest lucru a fost făcut pentru a înființa Partidul Comunist al Uniunii Sovietice (partidul bolșevic) ca singurul partid legal din Uniunea Sovietică. Alianțe schimbătoare similare s-au desfășurat printre diferitele grupuri disidente din cadrul PCUS, cum ar fi opoziția muncitorilor și comuniștii de stânga, Joseph Stalin și susținătorii săi obținând puterea absolută în cadrul partidului până la mijlocul anilor 1920.
Imperiul Britanic i-a îndemnat pe britanicii din Ciprul Britanic să stârnească minoritatea turcă pentru a neutraliza agitația față de greci. Politica colonială britanică de „divizare și guvernare” a cultivat intenționat animozitate între majoritatea greacă și minoritatea turcă.
O întâmplare similară a avut loc în Sri Lanka, unde britanicii au plasat tamilii din Sri Lanka (o minoritate locală) în poziții de putere asupra singalezilor majoritari. Acest lucru a contribuit la tensiunea etnică și, în cele din urmă, la violență, mai ales în Black July („iulie negru”).
