Istoria Bucureștiului interbelic va rămâne o reală perioadă de dezvoltare redată în mii de pagini de jurnal, fotografii, picturi și filme. Imediat după Primul Război Mondial, din cauza crizei economice, în România a crescut numărul infracțiunilor provocate de sărăcie.
O figură legendară a secolului trecut este și Ludwig Gemming. Aspectul său fizic, cu chip blând și ochi albaștri era asemănător unui om cult, nicidecum a unui infractor. Deși devenise faimos, acesta nu îl întrecea pe celebrul răufăcător și „amant ideal”, Terente sau „regele bălților”.
Ludwing Gemming devenise respectat de hoții Bucureștiului datorită vitezei cu care săvârşea actele lui ticăloase. A fost numit de aceștia „Regele Spărgătorilor”, iar poliția vremii l-a supranumit „spărgătorul-fantomă”.
În vara anului 1931, Gemming a ajuns din nou în arestul poliției. „Regele Spărgătorilor” era greu de prins la locul faptelor, dar și mai greu era de dovedit că el le-a comis. Blândețea aparentă pe care o reflecta nu-i mai păcălea pe polițiștii care investigau faptele sale penale.
Ca orice infractor, acesta nu își recunoștea vinovăția, însă de cele mai multe ori propria laudă îl dădea de gol. În acest sens, le răspundea polițiștilor că salariul acestora pe un an de zile, el îl cheltuia într-o lună.
Povestea uneia dintre spargerile importante pe care Gemming le-a dat este legată de casa familiei Heskia. El a furat bijuterii în valoare de aproximativ o jumătate de milion de lei. Ulterior, „regele” a declarat că le-ar fi vândut cu 10.000 lei pentru că avea nevoie urgentă de bani.
În urma anchetei, s-a descoperit că în urmă cu o săptămână, Gemming împreună cu un alt hoț au spart și casa familiei Rosengerg, situată pe Calea Plevnei, numărul 5. Valoarea totală a „prăzii” din cele două case era de aproximativ două milioane de lei. Puși față în față, hoții s-au acuzat reciproc de furt și necinste.
