De-a lungul timpului, androginul a fost văzut în mai multe feluri, fie ca o zeitate, fie ca o ființă cu două laturi. Uneori termenul desemna armonia sufletului înaintea nașterii și organismul asexual după moartea fizică.
Cuvântul „androgin” provine din termenele grecești άνδρας (andras, adică bărbat) și γυνή (gyné, adică femeie) și se reprezintă un amestec de caracteristici feminine și masculine, adică un hermafrodit. Termenul a fost intens dezbătut, de-a lungul istoriei, găsindu-se cu preponderență în scrierile lu Platon, iar în literatura românească la Liviu Rebreanu.
În istorie, simbolul androginului apare în diferite religii, inclusiv în creștinism. Încă din epoca de piatră, creatorul este văzut ca o ființă androgină.
Jakob Boehme a descris într-un mod unic, diferit de creștinismul clasic, Geneza în cartea sa, „Bărbat și femeie în Dumnezeu și în Creație”. Potrivit acestuia, Dumnezeu are două părți, una masculină – Dumnezeu Tatăl și una feminină – Dumnezeu Fiul. Astfel, Adam este compus din două flăcări divine: cea arzătoare, masculină (dreptatea neiertătoare a lui Dumnezeu Tatăl) și cea luminoasă, feminină (iertarea adusă de Dumnezeu Fiul). Trebuie să recunoaștem că este o idee complet nouă, în ceea ce îl privește pe Dumnezeu.
Platon a fost cel care a utilizat și analizat intens termenul în lucrarea „Banchetul”. Potrivit legendei, la început pe pământ existau ființe androgine. Acestea arătau ca doi oameni lipiți spate în spate: două femei, doi bărbați sau un bărbat și o femeie. Androginii aveau o putere foarte mare, putând face orice.
Zeii se tem de forța lor și decid să îi separe, însă pământul devine o zonă letargică, iar tot mai mulți dintre ei mor de tristețe și dor. Deoarece rămâneau fără supuși, Zeii caută o modalitate de a le da noilor oameni un motiv pentru a trăi. Drept urmare este creat Eros, pentru a semăna iubire. După ce androginii au fost separați, oamenii își petreceau viața căutându-și jumătatea. Cei norocoși care se găseau se contopeau formând ființa de odinioară.
Această idee a fost preluată și de Liviu Rebreanu, în romanul „Adam și Eva„, autorul concentrându-se pe ipoteza sufletelor pereche. Scriitorul consideră că o viață adevărată conține șapte vieți omenești în care sufletele se caută neîncetat.
Foto: Pexels.com
