Se spune că drumul spre iad este pavat cu intenții bune, dar în anii ’70, un grup de cercetători sovietici a decis că drumul spre centrul Pământului trebuie pavat cu o tehnologie de foraj fără precedent. Rezultatul? Gaura de foraj de la Kola, cea mai adâncă groapă săpată vreodată de om. Aceasta măsoară 12.261 m adâncime și se află la Kola, în Rusia. Forarea a fost începută în 1970 din dorința ca experții URSS să ajungă cât mai aproape de interiorul Pământului.
Ceea ce a început ca un experiment științific de top s-a transformat rapid într-una dintre cele mai terifiante legende urbane ale secolului al XX-lea. O legendă care, se spune, ar fi făcut până și specialiștii de la NASA să se înfioare.
Forajul a ajuns la incredibila adâncime de 12.262 de metri. Ca să vă faceți o idee, este mai adânc decât punctul în care se află Everestul răsturnat. La acea adâncime, temperatura a sărit de 180°C, dublu față de ce anticipaseră savanții. Dar nu căldura a fost cea care i-a făcut pe muncitori să părăsească proiectul în grabă.
Legenda spune că cercetătorii au coborât un microfon ultra-sensibil, rezistent la temperaturi extreme, pentru a asculta mișcările plăcilor tectonice. Când au pornit înregistrarea, boxele au început să redea ceva ce niciun model matematic nu putea explica.
În loc de zgomote geologice, înregistrările au captat ceea ce mii de oameni au descris mai târziu drept „urletele a milioane de suflete chinuite”. Sunetul era atât de realist și de terifiant, încât zvonurile s-au răspândit instantaneu: rușii ar fi perforat din greșeală tavanul Iadului.
Se spune că, după ce au ascultat banda, mai mulți cercetători au demisionat pe loc, refuzând să se mai apropie de locul forajului.
Deși înregistrarea care circulă pe internet sub numele de „Screams from Hell” a fost ulterior demascată ca fiind o farsă (un mix audio din coloana sonoră a unui film horror din 1972), realitatea de la Kola rămâne fascinantă.
NASA și alte agenții spațiale au urmărit cu atenție proiectul dintr-un motiv mult mai pragmatic: scoarța terestră este la fel de misterioasă ca spațiul cosmic. La 12 km adâncime, rocile nu mai erau solide, ci se comportau ca un plastic încins, iar densitatea lor sfidează orice logică a fizicii de suprafață.
Sunetele „reale” captate acolo (cele geologice) sunt, într-adevăr, stranii. Ele seamănă cu niște frecvențe radio parazite sau cu niște pocnete metalice de o intensitate uriașă, cauzate de presiunea colosală. Pentru o ureche neantrenată, acest „geamăt” al planetei poate suna, cu siguranță, ca ceva desprins dintr-un coșmar.
Oficial, proiectul a fost oprit din cauza lipsei de fonduri și a temperaturilor imposibile. Astăzi, gaura de la Kola este acoperită cu un capac metalic ruginit, fixat în șuruburi masive. Un monument al ambiției umane care ne amintește că, deși privim spre stele, habar nu avem ce se află cu adevărat sub picioarele noastre.
