Cu toții cunoaștem povestea magică a lui Mowgli, puiul de om crescut de lupi în junglele Indiei, personaj creat de Rudyard Kipling în nemuritoarea operă Cartea Junglei. Însă dincolo de romantismul literar și de ecranizările pline de culoare ale Hollywood-ului, realitatea ascunde o poveste mult mai sumbră, profund tragică și cu un final nefericit. Aceasta este povestea lui Dina Sanichar, copilul sălbatic a cărui viață a servit drept o probabilă sursă de inspirație pentru celebrul personaj.
În luna februarie a anului 1867, o expediție de vânători străbătea junglele din regiunea Bulandshahr (Uttar Pradesh, India). Căutând urme de animale mari, atenția le-a fost atrasă de o scenă bizară: o haită de lupi intra într-o peșteră adâncă, fiind urmată îndeaproape de o creatură care se deplasa în patru labe, dar care nu semăna cu un patruped.
Apropiindu-se, vânătorii au realizat cu stupoare că era vorba despre un copil de aproximativ 6 ani. Pentru a-l recupera, bărbații au dat foc unor crengi la gura peșterii pentru a scoate lupii afară. După ce au ucis lupul adult care încerca să apere puiul de om, vânătorii au legat băiatul și l-au adus în lumea civilizată.
Copilul a fost încredințat Orfelinatului Misiunii Sikandra din Agra. Deoarece a sosit la misiune într-o zi de sâmbătă, misionarii l-au botezat Sanichar, cuvânt care în limba hindi înseamnă tocmai „Sâmbătă”.
Spre deosebire de Mowgli din ficțiune, care reușește să penduleze cu grație între legile junglei și cele ale satului uman, Dina Sanichar a fost permanent traumatizat de tranziția forțată. Pentru el, oamenii nu reprezentau „specia lui”, ci niște răpitori care îl smulseseră din singura casă pe care o cunoștea.
Misionarii care s-au ocupat de el au documentat cu minuțiozitate comportamentul său din primii ani:
Dieta crudă: Sanichar refuza cu desăvârșire mâncarea gătită sau pâinea. Singurul aliment pe care îl accepta era carnea crudă. Adesea, își mirosea intens mâncarea înainte de a o atinge și rodea oase ore în șir pentru a-și ascuți dinții.
Refuzul hainelor: Încercările de a-l îmbrăca se soldau cu crize de furie. Sanichar își smulgea hainele de pe el, preferând să rămână complet dezbrăcat, indiferent de temperatură.
Dificultăți motrice: Mersul biped era un chin pentru el. În primii ani la orfelinat, s-a deplasat exclusiv în patru labe, dezvoltând bătături groase pe palme și genunchi.
Cea mai mare provocare pentru salvatorii săi a fost comunicarea. Deși a trăit mai bine de 20 de ani printre oameni, Dina Sanichar nu a învățat niciodată să vorbească. Creierul său, privat de stimulii limbajului uman în primii ani de viață (perioada critică de dezvoltare), nu a putut recupera acest decalaj.
Nu înțelegea cuvintele și nici măcar gesturile simple. Atunci când dorea să își exprime frustrarea, foamea sau teama, emitea sunete guturale, lătra, mârâia sau urla spre cer, exact ca lupii care îl crescuseră.
Singura licărire de conexiune socială a apărut ani mai târziu, când la orfelinat a fost adus un alt copil sălbatic. Îngrijitorii au observat că Sanichar a legat o prietenie stranie cu acesta, ghidându-l prin curtea misiunii și manifestând o empatie pe care nu o arătase niciodată adulților.
„În ciuda tuturor eforturilor, Sanichar a rămas un spirit al junglei blocat într-un corp uman. Lumea noastră a fost pentru el o cușcă, nu o salvare.” – note din arhivele Misiunii Sikandra.
Pe măsură ce anii treceau, Sanichar a acceptat, într-o mică măsură, câteva elemente de civilizație. A învățat să stea drept, să mănânce dintr-o farfurie (deși tot carne) și să accepte hainele pe el.
Însă cel mai surprinzător obicei pe care l-a preluat de la oameni a fost fumatul. Sanichar a devenit extrem de dependent de tutun, un viciu care i-a fost, cel mai probabil, fatal. Plămânii săi, neobișnuiți cu toxinele și slăbiți de viața în captivitate, au cedat.
În anul 1895, la vârsta de doar 34 sau 35 de ani, Dina Sanichar s-a stins din viață la Agra, măcinat de tuberculoză.
Deși scriitorul Rudyard Kipling nu a declarat niciodată în mod explicit că Mowgli se bazează pe Dina Sanichar, scriitorul trăia în India în perioada în care povestea băiatului-lup din Agra era larg mediatizată în ziarele coloniale. Cazul lui Sanichar nu era unic, dar era de departe cel mai documentat din acea epocă.
Povestea reală a lui Dina Sanichar rămâne o mărturie tulburătoare despre complexitatea psihicului uman și despre puterea sălbăticiei. Spre deosebire de basmul nemuritor al lui Mowgli, realitatea ne arată că, odată ce jungla te-a adoptat, întoarcerea acasă devine o misiune imposibilă.
