Pablo Picasso a fost o forță a naturii. A pictat zeci de mii de opere, a revoluționat arta secolului al XX-lea și a trăit o viață plină de pasiune până la vârsta de 91 de ani. Însă destinul genialului creator spaniol a fost la un pas să se sfârșească înainte de a începe. Pe 25 octombrie 1881, în Malaga (Spania), lumea era pe cale să piardă unul dintre cele mai mari talente ale umanității din cauza unei nașteri extrem de dificile.
Când Maria Picasso y Lopez l-a adus pe lume pe micul Pablo, atmosfera din cameră s-a răcit brusc. Copilul era extrem de slab, palid și nu scotea niciun sunet. Nu respira, nu plângea, iar trupul său mic părea complet lipsit de viață.
Moașa care a asistat la naștere, convinsă că pruncul era născut mort, a abandonat rapid speranța. Prioritatea ei a devenit salvarea mamei, care trecuse printr-un travaliu epuizant. Copilul a fost așezat pe o masă din apropiere, fiind considerat, în mod tragic, o cauză pierdută.
Norocul micuțului Picasso a purtat un nume: Don Salvador. Acesta era unchiul său, de profesie medic, dar și un om de o prezență impunătoare, recunoscut pentru calmul său și pentru un obicei greu de trecut cu vederea: era un fumător înrăit de trabucuri.
În timp ce camera era cuprinsă de panică și durere, Don Salvador s-a apropiat de masa unde zăcea nepotul său inert. În loc să recurgă la manevrele medicale standard ale vremii (care oricum dăduseră greș), el a apelat la o metodă bizară, complet de neconceput în pediatria modernă de astăzi.
„Medicii din acele vremuri obișnuiau să fumeze trabucuri mari, iar unchiul meu nu făcea excepție. Când m-a văzut întins acolo, a tras un fum puternic și mi l-a suflat direct în față.” — Pablo Picasso, amintindu-și povestea auzită de la părinții săi.
Efectul a fost instantaneu și spectaculos:
Iritația salvatoare: Fumul dens și înecăcios de tutun de foi i-a invadat plămânii minusculi ai nou-născutului.
Reacția de protest: Stimulat brusc de toxicitatea aerului, micul Pablo s-a strâmbat, a început să tușească și a scos un urlet puternic de revoltă.
Scânteia vieții: Aerul a intrat în sfârșit în plămânii săi, pielea i s-a îmbujorat, iar inima a început să-i bată cu putere.
Printr-un gest complet lipsit de igienă după standardele actuale, dar genial prin pragmatismul său instinctiv, Don Salvador îi dăruise tocmai primul suflu de viață celui care avea să devină titanul cubismului.
Această primă suflare, extrasă dintr-un nor de fum de trabuc, pare aproape o metaforă pentru întreaga existență a lui Picasso. Viața lui a fost mereu definită de intensitate, de sfidarea regulilor și de o energie brută care a refuzat să fie stinsă.
Dacă Don Salvador nu ar fi avut acel trabuc aprins în acele secunde critice, istoria artei moderne ar fi arătat complet diferit. Din fericire, primul strigăt al lui Picasso nu a fost doar unul de supraviețuire, ci și primul dintr-o lungă serie de manifestări de geniu care au schimbat lumea pentru totdeauna.
