La televizor, în ziare sau pe rețelele de socializare, din dorința de a nu repeta substantivul „profesor”, persoanele care predau o materie de învățămân sunt numite în mod obișnuit „dascăli”. Totuși, această asociere, cândva foarte pertinentă, și-a pierdut din consistență. De ce? Simplu. Dacă în urmă cu sute de ani alfabetizarea se făcea în zonele rurale cu ajutorul dascălului, astăzi profesorul este un profesionist cu acte-n regulă care are o meserie de sine stătătoare.
Recent, Ministrul Învățământului, Sorin Cîmpeanu, a declarat că „vor fi criterii de performanță pentru dascăli”. Cîmpeanu nu este unicul politician sau singura persoană publică ce îi numește dască pe profesori. Sociologul Mircea Kivu a remarcat că o astfel de asociere nu mai este potrivită pentru anul 2022.
„Să ne-nțelegem. Dascălul (sau țârcovnicul, sau diacul) este cel care cântă la biserică, eventual dirijează corul. La începuturile învățământului românesc, când, în zonele rurale, nu existau școli autonome și cadre didactice, alfabetizarea se făcea pe lângă biserică. Și cum dascălul era printre puținii săteni alfabetizați (avea nevoie să citească din cartea de rugăciuni), de obicei, lui îi revenea sarcina să repete „buchiile” cu copiii, în absența preotului”, a notat Mircea Kivu pe pagina sa de Facebook.
Sociologul a adăugat: „Așadar, dascălul era un fel de surogat de învățător. Dacă aș fi cadru didactic (învățător, profesor) profesionist, format în ani mulți de școală și trecut prin multiple examene, m-aș simți jignit de apelativul „dascăl”. E ca și cum i-ai spune „spițer” un chirurg. Că unii dintre noi obișnuiesc să „alinte” în vorbirea colocvială, cadrele didactice cu acest apelativ, e încă de înțeles. Dar când un ministru al învățământului îi numește „dascăli” pe profesioniștii de la catedră, e un semn de desconsiderare”.
Conform definiției, un dascăl este un cântăreț bisericesc, adesea solist sau dirijor al corului bisericesc. Dascălul posedă cunoștințe muzicale însemnate, între atribuțiile sale intrând și cea de instructor al coriștilor. În societatea românească tradiţională, alături de preot și medic, dascălul era o autoritate locală. Unul dintre cele mai celebre exemple de dascăl a fost scriitorul Ion Creangă. În anul 1864, tânărul Creangă a intrat la „Şcoala preparandală vasiliană” de la Trei Ierarhi, unde l-a avut profesor pe Titu Maiorescu. Acesta din urmă l-a apreciat foarte mult pe „Popa Smântână” şi l-a numit învăţător la Şcoala primară nr. 1 din Iaşi.
O cercetare marca Eurostat arăta că în 2018, România avea 172.595 de cadre didactice, dintre care 48.935 în învăţământul primar, 68.248 în învăţământul gimnazial şi 55.412 în cel liceal. La momentul respectiv, dintre cei 172.595 de cadre didactice, peste 12.000 aveau vârsta de peste 60 de ani, notează zf.ro.
