Rolul politicilor turistice orientate spre piață în economiile planificate din Europa de Est socialistă a fost mult timp trecut cu vederea. Regimul socialist din România a trecut de la o simplă ideologie retorică la comercialism și la strategii orientate spre piață atunci când a promovat România ca destinație turistică în „Occident” între anii 1960 și 1980. În acest plan a intrat și litoralul românesc.
Acesta susține că a existat o schimbare continuă între utilizarea turismului ca instrument ideologic și un anumit pragmatism care era necesar pentru a transforma România socialistă într-o destinație turistică dezirabilă.
În anii ’70, aproape toate țările din Europa de Est socialistă adoptaseră deja o abordare internațională a turismului. Acesta aducea râvnitele valute forte și îmbunătățea imaginea în rândul cetățenilor obișnuiți din Occidentul capitalist, pe fondul Războiului Rece.
România nu făcea excepție de la acest lucru, se uita constant la concurenții săi, mai liberali Iugoslavia, Ungaria, cu lacul Balaton, și Bulgaria, cu care împărțea accesul la Marea Negră, pentru a-și diversifica oferta turistică.
În anii comunismului, dezvoltările turistice de pe coasta Mării Negre trebuia să pună în valoare superioritatea abordării socialiste în materie de planificare urbană. Din această perspectivă, hotelurile existente și spațiile de vacanță de pe litoralul românesc al Mării Negre au limitat capacitatea planificatorilor socialiști de a satisface atât agenda lor ideologică, cât și cererea în creștere.
Proiectul de construire de noi stațiuni de vacanță în partea de sud a coastei românești a Mării Negre sugera dorința planificatorilor socialiști de a se rupe de designul orașului turistic din perioada interbelică (care includea vile și hoteluri mici) și de a construi hoteluri mai mari, care să corespundă atât viziunii de modernitate a regimului socialist românesc, cât și tendințelor europene/mondiale ale anilor 1960-1970.
Și, într-adevăr, guvernul român a construit complexele Neptun-Olimp, Venus și Saturn pentru a se ocupa de turiștii străini, în special a celor din Europa de Vest. Cea mai mare parte a infrastructurii de cazare era formată din hoteluri de două stele, deoarece România se adresa în principal muncitorilor și
turiștilor din clasa de mijloc din țările capitaliste, dar și pentru că acestea erau tendințele în țările turistice mai dezvoltate (de exemplu, Spania și Iugoslavia).
Potrivit Capital, salariul mediu în acele vremuri era de 1800 lei, astfel orice român își putea permite un sejur la malul mării. preţul unei camere duble cu duş la categoria lux era de 52 de lei pe zi, iar cu baie, 57 de lei. La categoria a 3-a, tarifele erau mai accesibile: 23 de lei o cameră dublă cu baia la comun, iar camera cu baie era 28 de lei. Masa pe zi costa 18 lei pe zi.
Stațiunile Mamaia, Eforie Nord și Eforie Sud erau încadrate la categoria 1, iar stațiunea tineretului, Costinești, la categoria 2.
Nicolae Ceaușeșcu a dat ordin ca toate restaurantele să se închidă la ora 22.00. Însă distracția turiștilor nu se schimba, aceștia se bucurau intens într-un timp mai scurt. Intrarea în renumitele baruri și cluburi, precum Melody Bar din Mamaia, Bar Paradis din Jupiter, Crush, Scandinavia din Mamaia se făcea plătind în valută.
Omul de afaceri Dumitru Martin a declarat pentru sursa citată că turiștii plăteau între 2 şi 5 mărci germane pentru a se simți bine în cluburile menționate. Românii, în schimb, nu aveau acces în aceste localuri unde se plătea cu valută. Ei aveau alte locuri unde ascultau muzică de peste hotare, iar prețurile erau decente.
Mulți tineri alegeau Costineștiul pentru a se bucura de mare și soare pe timp de zi, iar noaptea de distracție în toată regula, mai ales că regulile dictatorului nu se aplicau.
Foto: Foto Shooting
