Cine nu a auzit despre Alzheimer, una dintre cele mai chinuitoare boli ale bătrâneții. De fapt, boala Alzheimer este definită ca fiind o patologie neurodegenerativă progresivă care afectează memoria, gândirea, atenția și comportamentului unui pacient. Dar, cine a fost cel care dă numele acestei maladii?
Termenul atât de folosit, Alzheimer, este, de fapt, numele unui cunoscut psihiatru și neuropatolog german. Acesta a fost cel care a descris pentru prima dată o formă de demență degenerativă, cunoscută până azi după numele său ca boala Alzheimer.
Născut în 1864 în Bavaria, o regiune din sudul Germaniei, Alzheimer s-a remarcat ca fiind un bun student. Acesta a aprofundat medicina la mai multe școli și în cele din urmă a absolvit cu o diplomă de medicină în 1887. Dr. Alois Alzheimer a început apoi să lucreze la un azil mintal de stat din Frankfurt, exersând munca în psihiatrie și neuropatologie sub îndrumarea distinsului neurolog Franz Nissl. Cu multă muncă și perseverenșță, Alzheimer a devenit director la azil. În timpul petrecut împreună, Alzheimer și Nissl au investigat patologia sistemului nervos, în special a cortexului cerebral.
În 1903, Alzheimer devine asistent de cercetare al influentului psihiatru german Emil Kraepelin la școala de medicină din München. Alzheimer și Kraepelin au creat un nou laborator centrat pe cercetarea creierului, iar cei doi au continuat să publice mai multe lucrări despre bolile și condițiile creierului.
În 1906, la cea de-a 37-a întâlnire a psihiatrilor din Germania de Sud-Vest din Tübingen, Alzheimer a susținut o prelegere despre o nouă boală studiată la o pacientă pe nume Auguste Deter. Acesta a fost primul caz de atrofie difuză presenilă a creierului, afecțiune care, la propunerea făcută de Emil Kraepelin încă în anul 1910, poartă numele de: Boala Alzheimer.
În anul 1912, la doar doi ani după ce boala fusese botezată cu numele său, Alzheimer este chemat ca profesor la conducerea catedrei de Psihiatrie și director al clinicei psihiatrice a Universității din Breslau. În timpul călătoriei apar primele semne de îmbolnăvire și, ajuns la Breslau, este internat în spital cu tulburări cardiace și renale de natură infecțioasă, probabil o endocardită septică sub-acută (cunoscută atunci sub numele de „Endocardită lentă”). Trei ani mai târziu, la vârstă de numai 52 de ani, decedează pe 19 decembrie 1915.
Cauzele apariției acestei complicații sunt multiple. De cele mai multe ori au loc depuneri de proteine la nivelul celulelor nervoase care duce la distrugerea treptată neuronală. Aceste modificări vin în mod normal în procesul fiziologic de îmbătrânire a organismului, dar cei cu acest diagnostic prezintă un număr crescut.
Cele mai frecvente simptome sunt:
Din păcate, nici acum medicina nu este atât de avansată încât să oprească de tot boala, însă și-a propus s-o încetinească. Metodele de tratament au ca scop diminuarea bolii și sprijinul pacienților pentru a trece mai ușor peste efectele ei.
