Mulți dintre cei mai cunoscuți scriitori români au avut, de-a lungul vieții, o mare slăbiciune: femeile. Dragostea, sentimentul unic după care aleargă toată lumea, parcă a fost trăită mai intens în lumea literară decât în alte cercuri ale societății. Unii au făcut sacrificii enorme, doar pentru a fi cu femeia pe care o iubesc. Așa este și cazul unui scriitor care a renunțat la călugărie, fiindcă s-a îndrăgostit de o femeie chiar la mănăstire.
Scriitorul Grigore Pişculescu (Gala Galaction) a renunțat la dragostea pentru Iisus Hristos pentru o iubire pământeană, pentru o femeie. Bărbatul a fost atras de mic copil de biserică, mama lui insuflăndu-i dragostea pentru Dumnezeu. Drept urmare, tânărul a ales calea monahală și urma să devină preot, însă într-o vizită la Mănăstirea Agapia, însoţit de N.D. Cocea, a cunoscut-o pe verişoara acestuia, Zoe Marcoci. Grigore Pişculescu s-a îndrăgostit de aceasta, care era cu 11 ani mai mică decât el.
Cei doi nu s-au putut împotrivi sentimentelor, iar după o perioadă în care doar au corespondat au decis să își unească destinele în anul 1903. Astfel, bărbatul a renunțat la calea monahală, găsindu-și fericirea și liniștea în dragostea pentru o femeie.
Scriitorul s-a născut pe 16 aprilie 1879, în satul Dideşti din Teleorman. Tatăl său venea dintr-o familie bogată de macedoni, în timp ce mama lui era fiica preotului Constantin Ostreanu, parohul bisericii Sf. Teodor din Rosiorii de Vede. Mama acestuia a fost cea care l-a îndreptat spre biserică și spre dragostea de Dumnezeu.
După terminarea școlii generale, acesta a plecat în București, la liceul „Sfântul Sava”, unde a devenit prieten bun cu poetul Tudor Arghezi. Acesta i-a insuflat dragostea pentru literatură și mediul didactic, cei doi având o prietenie care a durat de 60 de ani.
După liceu s-a înscris la Facultatea de Litere, iar într-un pelerinaj la mănăstirile din Moldova a fost fascinat de viața monahală și a decis să se facă preot. Drept urmare, a abandonat Facultatea de Litere și s-a înscris la Teologie. Ulterior, tânărul a decis să se călugărească, alegându-și numele „Galaction”, după o vizită la Mănăstirea Neamț. Lucrurile au stat, însă, cu totul altfel, după ce a cunoscut-o pe Zoe Marcoci, de care s-a îndrăgostit și cu care s-a căsătorit.
Grigore Pişculescu a fost, în decursul vieții, preot ortodox, profesor universitar de religie, scriitor, traducător, nuvelist, eseist şi jurnalist. Una dintre cele mai mari realizări ale sale a fost traducerea Sfintei Scripturi, lăsată moștenire românilor. Munca a fost imensă și s-a întins între anii 1928-1934, Gala Galaction fiind ajutat de părintele Vasile Radu.
La vârsta de 43 de ani, Grigore Pisculescu este hirotonit preot. Mai târziu, între anii 1922-1926, a activat ca misionar în Arhiepiscopia Bucureştilor. A fost profesor titular la Catedra de Introducere şi Exceza Noului Testament de la Facultatea de Teologie din Chişinău (1926-1941), devenind mai târziu decanul acesteia. După anul 1941, el se întoarce în Bucureşti, unde este numit profesor la catedra de Exegeza Vechiului Testament, la Facultatea de Teologie, până în anul 1947. În același an, după ce renunţă la postul de profesor universitar, părintele Galaction este ales vicepreşedinte al Uniunii Scriitorilor din România şi membru al Academiei Române. Preotul Gala Galaction a fost ales, în 1954, membru al Adunării Eparhiale a Arhiepiscopiei Bucureştilor. În acelaşi an, este ales şi deputat în Marea Adunare Naţionala. Ajunge membru onorific al Academiei Române în anul 1955. Ca deputat a militat pentru neimplicarea politicului în biserică, potrivit Adevărul.ro.
Grigore Pişculescu a scris în propriul jurnal timp de 57 de ani, relatând evenimentele și trăirile avute. Jurnalul este considerat a fi cea mai amplă scriere memorialistică din literatura română. Între 11 septembrie 1898 şi 11 septembrie 1955, acesta a completat nouă caiete de manuscrise. Într-unul din texte este prezentată și „diaconirea” lui Tudor Arghezi.
În această zi, a avut loc la Catedrala Metropolitană, diaconirea iubitului meu prieten Iosif, efectuată de însuşi marele preot. Înaintea sacrosanctei persoane, drapate în clini mulţi şi simbolici, Iosif a îngenuncheat, îmbrăcat în negru, dur la figură şi debordat de o chică rebelă. Ceremonia ar fi avut un frumos timbru sufletesc, dacă n-ar fi fost atâta lume şi dacă amicul meu ar fi ştiut de mai nainte toată evoluţia mişcărilor rituale. Pe capul lui pletos, înalt, prea sfânta persoană a deschis o carte cu copci de argint şi din ea i-a revărsat o frază sacramentală. Apoi amicul meu a prezentat înaltului preot un ibric şi un lighean. Acesta şi-a spălat mâinile, le-a şters pe un peşchir şi învăluind cu el grumajii lui Iosif l-a trimis înaintea icoanei Domnului şi a Maicii Lui. Aceasta a fost întărirea în ipodiaconie. Ceva mai târziu a urmat diaconirea. Mitropolitul i-a întins lui Iosif mâinile rostind: «Dumnezeescul dar…», «Isaia a dănţuit» împrejurul sfintei mese şi întreitul «Vrednic este!» a încheiat totul. O zi care merită să fie menţionată. Capul cel alb al Mitropolitului, afundându-se într-o metanie înaintea Sfântului-Potir, prezentat de un diacon, m-a impresionat frumos, se arată în jurnal.
Trebuie specificat că jurnalul a fost publicat postum, în trei volume, de către cele patru fiice ale sale. Din păcate, din cauza cenzurii comuniste multe dintre peisaje au fost șterse. Cu toate acestea, în anul 1997 a apărut ediția completă.
Foto: Wikipedia.ro
