Homosexualii au fost și încă sunt respinși de multe comunități și în zilele noastre, însă în România condusă de dictatorul Nicolae Ceaușescu existența lor era un subiect tabu. Pentru cei care nu au trăit acele vremuri trebuie spus că termenul de „homosexual” nici nu exista la acea vreme în dicţionarul limbii române.
Dincolo de asta, homosexualitatea era considerată infracţiune penală în regimul comunist. Cei care aveau acest tip de relații erau duși la audieri, iar apoi erau pedepsiți cu multe zile de detenție în condiții mizere.
Nicolae Ceaușescu a respins multă vreme ideea de cupluri de același sex. În 1968, dictatorul a acceptat în cele din urmă existența fenomenului, dar a catalogat homosexualitatea ca fiind ilegală. Mai mult decât atât, comunitatea gay era aspru pedepsită și condamnată la închisoare.
Nu foarte mulți își asumau identitatea sexuală înainte de Revoluție, deși legile de atunci încălcau grav Drepturile Omului. Aversiunea față de relațiile persoanelor de același sex datează încă de pe vremea lui Matei Basarab. Acesta era de părere că homosexualitatea trebuie aspru pedepsită, fiind similară cu zoofilia.
„Sodomleanii nu se ceartă numai cu moarte, ci şi după moarte trupurile lor se ard în foc”, stabilea Pravila lui Matei Basarab din 1652, scrie ziarul Adevărul.
În 1936, Parlamentul României a adus pentru prima oară în discuție promulgarea unei legi împotriva celor care aveau relații intime cu persoane de același sex. Potrivit articolul 431 din Codul Penal de atunci „actele de inversiune sexuală savârşite între bărbați sau între femei, dacă provoacă scandal public, cu se pedepsește cu închisoarea de la şase luni la doi ani”.
„Relaţiile intime între persoane de acelaşi sex se pedepsesc cu închisoare de la unu la cinci ani”. Articolul 200 a fost prima lege românească prin care homosexualitatea a fost recunoscută în mod direct, însă în acelaşi timp interzisă cu desăvârşire. În orânduirea comunistă, homosexualii nu puteau fi decât devianţi, nu corespundeau moralei oficiale. Nu puteam fi decât agenţi ai capitalismului putred, cum să fii comunist şi homosexual? Ţăran şi homosexual? Nu se putea asta în ruptul capului, dădea peste cap socotelile și alcătuirea ideologiei de partid și de stat”, explică Florin Buhuceanu, membru Accept, potrivit sursei citată.
Din 1968, orice persoană care se opunea partidului era condamnată în baza acestui articol de lege, chiar dacă nu făcea parte din vreo minoritate sexuală. În același timp, după ce homosexualii erau prinși, erau obligați de Ceaușescu să devină „sifonari”. Cei care se opuneau șantajului ajungeau în închisoare, unde erau supuși unor torturi groaznice.
Nici aceia care acceptau să devină informatori aveau altă soartă. Într-un final, și aceștia ajungeau după gratii. Mulți dintre cei care au fost închiși sub incidența articolului 200 nu au suportat batjocura și tortura și au sfârșit prin a se sinucide.
După căderea comunismului, agresarea homosexualilor nu a încetat, articolul 200 fiind în vigoare până în anul 2001. Ultimul cetățean român condamnat pentru că ar fi întreținut relaţii sexuale cu persoane de acelaşi sex a fost handbalista Mariana Cetiner, în 1993. Ea a fost arestată pentru că ar fi încercat să convingă o altă femeie să întreţină raporturi sexuale cu ea. A stat trei ani în închisoare, iar preşedintele Emil Constantinescu a graţiat-o la insistenţele „Amnesty International“. Ulterior, femeia a cerut și a obținut azil politic în Germania.
Organizațiile internaționale au pus presiune pe guvernanții români aflați la conducere la începutul anilor 2000 pentru a abroga acest articol. „Executivul” țării a adotat o ordonanţă de urgenţă care a abrogat acest articol din vechiul Cod Penal pentru a se elimina orice tip de discriminare din cauza orientării sexuale.
În România anului 2022, homosexualii nu mai riscă să ajungă la închisoare din cauza orientării sexuale, însă apărătorii drepturilor comunităţii LGTB susţin însă că legislația nu este departe nici pe departe egală.
