Istoria, așa cum prea mulți dintre specialiști repetă neîncetat, nu „reconstruiește” trecutul. Ceea ce face istoria este să producă cunoștințe despre trecut sau, cu privire la fiecare individ, istoric eronat, să producă contribuții la cunoașterea despre trecut. Astfel, cea mai bună și concisă definiție a istoriei este:
„Corpurile de cunoștințe despre trecut produse de istorici, împreună cu tot ceea ce este implicat în producția, comunicarea și predarea despre aceste cunoștințe.”
Toate țările dezvoltate au arhivele lor naționale (numite Oficiul de evidență publică din Marea Britanie) și o profesie istorică, ambele plătite din banii contribuabililor. Aceasta este o recunoaștere a simplului fapt că cunoașterea trecutului este esențială pentru societate. Ce se întâmplă în prezent și ce se va întâmpla în viitor, este foarte mult guvernat de ceea ce s-a întâmplat în trecut. Este evident că cunoașterea trecutului nu a adus soluții ușoare la problemele din, să zicem, Irlanda de Nord, Balcani sau Palestina.
Dar fără o cunoaștere aprofundată a evenimentelor și circumstanțelor din trecut, nici nu am putea încerca să ne confruntăm cu aceste probleme. Fără cunoașterea trecutului am fi fără identitate, ne-am pierde pe o mare nesfârșită de timp. Cel mai simplu răspuns la întrebările „Ce face istoria?” sau „La ce folosește istoria?” este:
„Încercați să vă imaginați cum ar fi să trăiți într-o societate în care nu existau absolut nici o cunoaștere a trecutului”.
Mintea se încurcă. Desigur, dacă istoria are această importanță vitală pentru societate, atunci ea trebuie să fie cât mai exactă, trebuie să se bazeze pe dovezi și gândire logică, nu pe teorie sau ideologie politică specioasă.
Cei care studiază istoria, în scopuri de carieră, sau doar pentru plăcerea personală, au și alte motive, în afară de această justificare atotcuprinzătoare a faptului că resursele naționale sunt canalizate în studiul istoriei. Mulți dintre noi simțim atracția aproape poetică din trecut, avem un interes pasionat să aflăm ce s-a întâmplat cu adevărat în trecut – practic toate capcanele turistice majore ale lumii se referă la atracția trecutului (Turnul Londrei, San Gimignano în Toscana, Efes în Turcia).
Istoricii sunt cei care furnizează cunoștințele contextuale care, în cele din urmă, își fac loc în ghiduri și, din nou, este nevoie de precizie, nu de teorie specifică. Istoricii oferă, de asemenea, cunoștințe contextuale pentru mari opere de artă și literatură, sporind astfel plăcerea noastră de acestea. În plus, studiul istoriei oferă indivizilor rezultate majore ale învățării utilitare. Instruirea în istorie înseamnă instruirea în analiza, evaluarea și interpretarea atât a surselor secundare, cât și a celor primare.
Dezvoltă o înțelegere că tot ceea ce este scris despre istorie, secundar sau primar, trebuie abordat cu scepticism și prudență. Dezvoltă abilitatea de a distinge între piesele de scris care sunt bine fundamentate și logice și cele care exprimă pur și simplu teoria, ipoteza sau opinia. Abilitățile și rezultatele învățării care rezultă din studiul istoric sunt de neprețuit într-o lume contemporană, dominată de informații și comunicări.
Metodele și abilitățile solicitate istoricului și, mai important, atitudinile minții transmise în predarea istoriei, sunt de o importanță vitală în evaluarea și filtrarea mesajelor care ne bat constant. Istoria oferă, de asemenea, o instruire în redactarea rezultatelor cercetărilor, sub formă de eseuri, rapoarte, disertații. Ceea ce este esențial în istorie este o comunicare clară și eficientă, bine structurată și scrisă într-un limbaj precis și explicit.
Foto: Pexels.com
