În lumea financiară, puține concepte au o reputație la fel de infamă precum schema Ponzi. Această formă de fraudă investitională continuă să facă victime și în ziua de azi, rebranduită periodic sub formă de criptomonede, platforme de tranzacționare sau fonduri de investiții „revoluționare”. Dar ce înseamnă cu adevărat acest termen și care este povestea din spatele numelui?
O schemă Ponzi este o operațiune de investiții frauduloasă în care randamentele furnizate investitorilor existenți sunt plătite din fondurile colectate de la noii investitori, iar nu din profitul legitim obținut dintr-o afacere reală.
Mecanismul de funcționare se bazează pe câțiva piloni simpli:
Promisiunea de câștiguri mari și sigure: Organizatorul atrage victimele garantând randamente neobișnuit de mari într-un timp scurt, cu un risc perceput ca fiind minim sau nul.
Plata primilor investitori: Pentru a câștiga încredere, primii participanți își primesc „profiturile” promis. Aceste părăsiri de capital sunt însă finanțate direct din banii depuși de persoanele care intră ulterior în schemă.
Efectul de domino pozitiv: Primii investitori, mulțumiți de câștiguri, își reinvestesc banii sau recomandă afacerea prietenilor și familiei, aducând un flux constant de capital nou.
De ce se prăbușește inevitabil? O schemă Ponzi necesită un flux continuu și crescător de noi investitori pentru a-și plăti participanții vechi. În momentul în care numărul de noi participanți scade, sau când un număr mare de investitori încearcă să își retragă banii simultan, sistemul rămâne fără lichidități și se prăbușește complet.
Deși mecanismul fraudei exista cu mult înainte (fiind practicat de alți escroci în secolul al XIX-lea), schema poartă numele lui Charles Ponzi, un imigrant italian care a devenit celebru în Statele Unite ale Americii prin amploarea fraudei sale din anii 1920.
Născut în Italia în 1882, Carlo „Charles” Ponzi a ajuns la Boston în 1903. După mai mulți ani de slujbe mărunte și mici infracțiuni (pentru care a executat și închisoare în Canada și SUA), Ponzi a descoperit o oportunitate speculativă care părea, la prima vedere, legală: cupoanele de răspuns internațional (IRC).
Ce erau cupoanele IRC?
Aceste cupoane erau emise de poștă și puteau fi cumpărate într-o țară și preschimbate pe timbre poștale în alta. Din cauza inflației de după Primul Război Mondial (1914-1918) din Europa, valoarea timbrelor din SUA era mai mare decât costul de achiziție al cupoanelor din țări precum Italia. În teorie, cumpărând ieftin în Europa și vândând scump în SUA, se putea obține un profit substanțial.
În 1919, Charles Ponzi a înființat firma Securities Exchange Company și a început să le promită oamenilor profituri uluitoare: 50% în 45 de zile sau 100% în 90 de zile.
Deși ideea cu cupoanele poștale sunase plauzibil pe hârtie, în practică era imposibil de extins la nivel de masă — cantitatea de cupoane necesară pentru a acoperi investițiile atrase ar fi umplut nave întregi. Ponzi a realizat repede acest lucru, dar în loc să renunțe, a încetat să mai cumpere cupoane și a început pur și simplu să folosească banii noilor veniți pentru a-i plăti pe cei vechi.
Succesul a fost fulminant:
Oamenii își ipotecau casele și își depuneau economiile de o viață la firma lui Ponzi.
În culmea gloriei, în vara anului 1920, Ponzi încasa peste 250.000 de dolari pe zi (o sumă imensă pentru acea epocă).
Ziarele locale îl tratau ca pe un erou financiar și un geniu al afacerilor.
Iluzia s-a destrămat în august 1920, în urma unei investigații jurnalistice publicate de ziarul The Boston Post. Jurnaliștii au demonstrat că, pentru a susține investițiile anunțate de Ponzi, ar fi trebuit să existe în circulație peste 160 de milioane de cupoane poștale, când în realitate existau doar în jur de 27.000 în toată lumea.
Auditarea companiei a arătat că Ponzi era complet insolvent și avea datorii de peste 7 milioane de dolari. Prăbușirea a dus la falimentul a cinci bănci și a distrus financiar mii de oameni.
Charles Ponzi a fost condamnat la închisoare federală, iar după executarea pedepsei a fost deportat în Italia. A murit în sărăcie la Rio de Janeiro, în anul 1949.
Numele său a rămas însă în istorie ca simbol al lăcomiei exploatate prin manipulare, amintindu-ne o regulă de aur a educației financiare: dacă o investiție sună prea bine ca să fie adevărată, cel mai probabil nu este.
