În imaginarul colectiv, figura călăului este una învăluită în mister și teroare. În Țara Românească și în Moldova, această funcție sumbră a căzut, timp de secole, aproape exclusiv pe umerii populației de etnie romă. Însă, contrar unor mituri, această alegere nu a avut la bază o „predispoziție” a etniei, ci a fost rezultatul direct al structurii sociale și al statutului juridic al vremii.
În Evul Mediu, meseria de călău era considerată infamă (lipsită de onoare). Niciun om liber, fie el răzeș sau orășean, nu accepta să preia o sarcină care îl excludea automat din comunitate. Călăul era un paria: nu putea intra în biserică la slujbe normale, nu putea depune mărturie în instanță și era evitat de restul societății.
Deoarece majoritatea romilor din acea perioadă aveau statutul de robi (ai domniei, ai mănăstirilor sau ai boierilor), ei se aflau deja la baza piramidei sociale. Pentru autorități, era mult mai simplu să impună această sarcină unei persoane care nu avea drepturi civile și care era deja marginalizată.
În mai multe tari ale Europei țiganii au îndeplinit în numeroase cazuri meseria de călăi. În Țara Românescă a devenit cunoscută povestea călăului lui Alexandru cel Rău, ce trebuia să îl execute pe Mihai, viitorul domn al țării si primul unificator al românilor. Mihai Viteazul a fost urcat pe esafod, iar calaul luase securea sa-l decapiteze. Se spune ca tiganul fusese rob al lui Mihai si „intimidat de figura cea impunatoare a lepadat securea si-a rupt-o la fuga”.
Si Stefan Tomsa a avut un calau țigan. Miron Costin scria: „Avea un tigan călău, ce se zice pierzatoriu de oameni, tigan gros si mare la trup. Acela striga de multe ori arătând catre boieri: – S-au îngrășat, Doamne, berbecii, buni santu de giunghiat”.
Acelasi fapt il relata si T. Alberti, negustor italian, ce mentiona cruzimea deosebita a domnului. Ultimul calau al Moldovei a fost tot un tigan, Gavril Buzatu. Era descris astfel: „Un țigan colos la trup, pagan de slut la fata si cu o privire de te vara in friguri la cea din dintai cautatura”. La 25 octombrie 1847 a efectuat ultima executie si se spune ca s-a sfarsit din viata călugăr la Mănăstirea Secu.
În anul 1508 avem prima mențiune documentată a unei execuții publice, la Brașov. Asta ne indică faptul că Brașovul deținea un călău sau mai mulți. Între 1520 și 1550, din cronicile Brașovului reiese că au fost foarte ocupați: aproximativ 120 de execuții și pedepse cumplite (spânzurări, decapitări, arderi, mutilări). Documentele arată că serviciile astea au fost plătite „țiganilor, călăii oficiali ai cetății”.
Așadar, alegerea romilor pentru funcția de călău nu a fost o opțiune culturală, ci o constrângere socială. Într-o lume guvernată de onoare și ierarhii stricte, sistemul i-a împins pe cei fără drepturi spre cea mai neagră meserie a societății, transformându-i în instrumente vii ale autorității domnești.
