Cum se distra puștiul Fănuș Neagu: „Dădeam foc cu lumânarea la cosiţele fetelor, în noapte de prohod”

Claudiu Petrișor
14.05.2020
Cum se distra puștiul Fănuș Neagu: „Dădeam foc cu lumânarea la cosiţele fetelor, în noapte de prohod”

Fănuș Neagu a fost unul dintre cei mai talentați nuveliști și poeți români ai ultimilor ani. Cel poreclit „Frumosul nebun al marilor orașe” sau „Greuceanul literaturii române” a îndeplinit funcția de director al Teatrului Național din București între anii 1993 și 1996. „De la Tudor Arghezi și Eugen Barbu nu a existat poet mai mare”, avea să-l caracterizeze Dinu Săraru la moartea sa, în 2011. Cronicar de seamă și avid de fotbal, nuvelistul iubea fotbalul jucat de Dobrin sau cel al brazilianului Pele.

Cum definea marele Fănuș Neagu poezia? „Este o stare de Dumnezeu, este o stare de naștere de îngeri, o stare de cădere în robia dragostei și de izbucnire a tipatului alb. Nu știu ce-i poezia”.

În anul 1992, pe când avea 60 de ani, scriitorul Fănuș Neagu acorda un interviu, la Galați, lui Leo Butnaru. Naratorul a vorbit despre copilăria sa năstrușnică, despre faptul că lumea i se adresează soției sale cu „Madam Fănuș”, dar și despre Brăila sa dragă. Site-ul shtiu.ro redă interviul cele ce urmează:

– Maestre Fănuş Neagu, permiteţi-mi să beneficiez de un dublu motiv pentru a vă aduce sincerele mele felicitări şi omagii: primul e legat de cei 60 de ani pe care i-aţi împlinit acum câteva zile, iar al doilea motiv ţine de premiul Editurii „Porto-Franco” şi al Asociaţiei scriitorilor „Costache  Negri” din Galaţi, pe care l-aţi primit în acest minunat oraş dunărean astăzi, sâmbătă, 11 aprilie. Probabil ştiţi că şi în partea interriverană, prutonistreană a românismului sunteţi urmărit cu atenţie…
          – Daţi-mi voie să vă spun că şi în România am fost urmărit de multe ori.
– Eu ziceam că dincolo de Prut aţi fost urmărit în sensul bun al cuvântului.
          – Nu, şi în România m-am simţit foarte bun, urmărit de nişte prieteni şi colegi în sensul că se părea că la un moment dat creasem un stil.
         – Credeţi că aţi fost urmărit doar în calitate de stilist foarte bun?
          – Păi sigur că nu numai. Spuneam doar că cineva de la organele respective îmi propusese să-mi dea dosarul pe care mi-1 întocmise securitatea, să-1 văd, însă eu am refuzat. De ce m-aş certa cu lumea, depistându-mi turnătorii?
          – Presupun că „acolo” aveţi un dosar impunător.
          – Mare, domnule, mare. Chiar l-am întrebat pe acel ci­neva cam cât mi-i dosarul de voluminos. „Încape într-o roabă”, mi-a spus. Dar să lăsăm asta şi să revenim la lucruri mai plăcute. Despre ce vorbeam?
     – Despre faptul că aţi creat un stil.
          – L-am creat, însă nu i-aş sfătui nici pe prietenii mei din Basarabia, nici pe prietenii mei din România să urmeze stilul meu, pentru că stilul meu pot să-1 fac doar eu şi este foarte greu de dezvoltat, pentru că este un stil de nebun, de fost nebun, şi cei care mă urmăresc fac numai o pastişă. Nu i-aş sfătui, pentru că trebuie fiecare din ei să-şi creeze un stil şi acest stil ţi-l creezi de la tinereţe până la bătrâneţe. Dacă te iei după altul, cum s-a luat imbecilul ăla de Niculuţă după Coşbuc, nu mai iese nimic. Sigur că da, noi suntem sadovenieni ori caragialieni, în special sadovenieni.
          – Dar cum ar suna un epitet format de la numele Neagu?
          – Fănuşieni. Dar vă spun şi aia: pe mine mă cheamă Neagu de familie, dar toţi îmi spun Fănuş. Chiar şi neveste-mi i se adresează cu „Madam Fănuş”. Deci mi-am creat un stil de Fănuş. Desigur, e cu totul altceva pentru un individ tânăr, pentru un scriitor tânăr – Dumnezeu să-i dea sănătate! – să scrie într-un stil fănuşian. Stilul meu e uşor de imitat, dar e greu de susţinut.
          – Alchimia, magia acestui stil…
          – Magia… magia… nu, nu, găseşte altceva.
      – Bine, o să vă întreb aşa: Brăila, pe care aţi ridicat-o la rang de simbol, a contribuit cumva la formarea stilului fă­nuşian?
          – Din Brăila am făcut eu o câmpie magică. Însă magia a fost în capul meu şi în munca mea uriaşă şi toate sunt puţinul talent acolo, ascultând de un glas interior exteriorizat în câmpia Brăilei, o câmpie aparte. Îmi spunea Marin Preda: „Domnule, ce-ai făcut tu din Brăila, n-a făcut nimeni”. Cu toate că în Brăila avusesem scriitori extraordinar de mari. În primul rând Panait Istrati, apoi Mihail Sebastian, Nae Ionescu, filozoful, Leon Feraru, scriitor american. Brăila a dat vreo 360 de scriitori şi actori remarcabili. Dar eu am izbutit acest lucru… Nu ştiu cum. Având totdeauna irealitatea Brăilei în spirit. Ştiţi când am ajuns la Brăila, la ce vârstă? La 29 de ani. Nimeni n-a încercat chestia asta.
   – De aici, de la Galaţi, Brăila e aproape şi, probabil, îi simţiţi chemarea.
          – Sunt 14 kilometri. Plec mâine într-acolo. Dar eu am copilărit la 62 de kilometri de acest oraş, printre bălţi şi printre ape, în câmpie şi în stufuri, într-o eternitate revelatoare. Iar când am intrat în Brăila, s-a întâmplat miracolul vieţii mele şi am rămas cu aceeaşi zăpăceală a unui oraş pe care îl descoperă un tânăr. Mi se părea că descopăr un zăcământ de aur, ceea ce cred că nici nu era. Pentru mine Brăila a rămas o fabulaţie a răului. Descoperind-o, însă, am început s-o iubesc. Mulţi m-au întrebat, inclusiv un ofiţer de securitate, pe timpuri: „Ce naiba e cu Brăila asta?”, el crezând că Brăila mea este Brăila lui. Nu e aşa. Le-am zis: „Domnilor, Brăila mea este suprarealitatea Brăilei voastre”. Nu puteau să înţeleagă.
          – Unii au înţeles, fireşte, inclusiv cei care v-au acordat astăzi premiul.
          – Am luat un premiu în urma exigenţei unui juriu care a fost delicat. Nu că îl meritam sau nu-1 meritam, – căci premiile uneori nu se dau pe merit. Se dau pentru că exişti şi ai obrăznicia să trăieşti mai lung.
      – Aţi mai avut, aţi mai avut distincţii şi la alte etape ale vârstei…
          – Am luat multe premii, dar nu-mi mai place să le iau.
         – Nici Nobelul?
         – În literatură nu vreau să concurez cu nimeni. Vreau să concurez doar la o viaţă lungă şi la multă linişte, ca să pot să scriu.
   – Acum câteva ore, vorbeaţi şi de o bunăstare ca parte inerentă a unei activităţi literare.
          – Am zis că, dacă ai o moşie, poţi să devii un Tolstoi.
    – Iar dacă nu ai o moşie?
          – Dar dacă nu ai, devii Fănuş Neagu.
         – Nu e deloc puţin. Cred că ar putea susţine această constatare şi doamna profesoară pe care memoria dvs. afec­tivă nu a uitat-o şi pe care acum o oră, două aţi vizitat-o.
         – Doamna profesoară Nicolina Mereuţă are 80 de ani. I-a murit soţul şi i-au rămas doi copii. Însă unul e la Londra, iar altul la Paris. Şi eu mă consider unul dintre copiii ei, pentru că în anul 1950, când eram dat afară de la toate şcolile, domnia sa m-a apărat, m-a liniştit, mi-a insuflat crezul că sunt un om. Nu pot s-o uit, este ca şi mama mea. Este o minune a lui Dumnezeu pentru cel ce nu-şi uită profesorii. Dacă ne uităm profesorii, e ca şi cum l-am uita pe Dumnezeu.
      – Presupuneţi că doamna Mereuţă  a intuit în dvs. un om deosebit?
          – Nu pot să-mi dau seama şi nici n-am întrebat-o vreodată. În orice caz, a intuit în mine un copil care trebuie apărat.
        – Vă întreb ca pe Omul şi Artistul ajuns la o vârstă şi la o experienţă remarcabile: atunci, demult, demult, care v-a fost prima impresie memorabilă despre viaţa asta omenească?
          – Prima impresie? (Râde). Acum suntem în Postul Paştelui. Mi-aduc aminte că înfloreau prunii la noi în cimitir, în comuna Grădiştea, şi că dădeam foc cu luminarea la cosiţele fetelor, în noapte de prohod.
      – Cam dură amintire. Aţi pus-o în vreun text literar?
           – N-am scris-o nicăieri.
          – Şi vreo altă amintire deosebită?
           – Când am căzut odată de pe un cal sur.
        – E mare deosebirea dintre eul literar şi eul biografic ale lui Fănuş Neagu?
          – Uneori, nu. Pentru că atunci când scriu, mă transpun în cel ce am fost, să zicem – în copilul care am fost. Dar sigur că nu se pot suprapune situaţiile din povestirile mele cu situaţiile din viaţă. Dar ele sunt aproape aceleaşi, pentru că eu retrăiesc la altă altitudine, care îmi vine din minunea copilăriei. Noi nu putem exista fără pământul de-acasă.
        – Care ar fi clipa de răscruce a destinului dvs. scriitoricesc?
          – Clipa mea de răscruce este în fiecare zi, că, dacă Dum­nezeu îmi dă sănătate, mai scriu o povestire sau două rânduri într-o masă. Din alt punct de apreciere, poate că răscrucea aceasta este ceea ce nu ştim să aşteptăm, nici nu ştim s-o întâmpinăm. De unde ne dăm noi seama când ni s-a întâmplat ceva cu adevărat minunat? Nu ştiu, nu-mi dau seama. Şi nici nu aştept ceva minunat. Eu aştept să-mi dea Dumnezeu sănătate şi să pot să muncesc.
          – Şi vă dă Dumnezeu ceea ce aşteptaţi? Sunteţi un om sănătos?
          – Nu, de unde?! Sunt un nebun, nu altceva. Sunt un băutor, un nepermis de mult băutor. Îi cer lui Dumnezeu sănătate, dar nu contez decât pe puţin.
– Deci, sunteţi în relaţii speciale cu ceea ce s-ar numi „Cotnari”, „Odobeşti”, „Fetească”?…
          – Mai sunt ele şi altele. De unde vine băutura în România? Din relaţiile bune cu toate vinurile. Dar am luat hotărârea de vreo mie de ori să mă las de băutură. Şi-mi dau cuvântul de onoare că de azi mă las. (Râde).
          – Aş avea a vă întreba încă despre multe, însă văd că amicul nostru, poetul Sterian Vicol, vă tot face semne, ciocă­nind în sticla ceasornicului său de mină. Ştiu că vă grăbiţi la un meci de fotbal, dintre gălăţeni şi braşoveni.
          – Eu sunt un mare amator de fotbal. Unii spun că aş fi şi un bun cronicar al acestui joc.
          – Nu că bun, ci excepţional.
          – Pe dracu excepţional!… Dar am scris şi vreo patru cărţi despre fotbal.
          – Şi totuşi, vă rog să mai îngăduiţi puţin, pentru a-mi mai răspunde la câteva întrebări din chestionarul de bază, ca să-i zic aşa. Norocul, şansa au înrâurit mai mult în favoarea sau împotriva destinului lui Fănuş Neagu?
          – N-am avut în viaţa mea niciodată noroc.
          – E vorba de un echilibru, adică.
          – Nu este un echilibru. Dacă Dumnezeu îți dă sănătate, te descurci în viaţă.
          – Vă rog să vă referiţi la un fenomen pentru totdeauna inexplicabil: să vă referiţi la inspiraţie. Credeţi sau nu în himera asta mofturoasă?
          – O, cred extraordinar de mult! Inspiraţia şi băutura îmi asigură fantasmele, închipuirile mele. Însă numai inspiraţia şi starea treziei îmi asigură scrisul.
         – O spuneţi oarecum trist.
         –  Eu sunt trist de multe ori, dar tristeţea nu mă carac­terizează. Să zicem, mie îmi place să văd oameni veseli şi să fiu prieten cu toată lumea. Sigur, asta nu poate să fie o direcţie a vieţii pentru fiecare om.
         – Aprobaţi definiţia de „Om-spectacol” care vi se potriveşte?
         – Cred că este spectaculoasă.
         – Oricât de originali am dori să fim în dialog, nicidecum nu putem evita şi întrebările ce ţin de pre-clasica panoplie a acestui gen a scris-vorbitului, din care motiv vă ispitesc despre proverbul dvs. preferat.
         – Nu mor caii când vor câinii.
         – Cunoaşteţi cumva metoda de a preface supărările în amabilitate?
     – Da, dar e un gest de neam prost.
         – Şi care ar fi gestul de neam bun?
            –  Să strângi mina duşmanilor, spunându-le: „Vă iubesc, sănătate!”
         – Mie mi se pare că e vorba cam de unul şi acelaşi gest. Dar, fie… Să trecem la altă întrebare. Cum s-ar putea scurta perioada de tranziţie la o situaţie culturală normală?
            –  Să avem talent şi să ne vedem de treabă.
         – Şi Ţara noastră are mulţi oameni talentaţi?
         – Toată România are talent, dar aproape nimeni nu şi-1 cultivă.
         – Cunoaşteţi vreo metodă de cultivare a talentului?
         – Prin muncă extraordinar de mare. Trebuie să citeşti 8-10 ore pe zi şi să scrii 4-5 ore şi, pe urmă, dacă mai e timp, să te dai în spectacol. Şi să nu dormi decât 3 ore.
         – Cum reuşeşte maestrul Fănuş Neagu să scrie în con­tinuare bine şi destul de mult?
         – Nu reuşeşte.
Tags:
loading...
Inchide