Penicilina a fost una dintre cele mai mari descoperiri din toate timpurile. Descoperită în anul 1928 de către bacteriologul scoţian Alexander Fleming, penicilina a reușit să schimbe definitiv cursul medicinii modrne. Totuși, cum a fost descoperită penicilina?
De ani buni, Alexander Fleming lucra la un experiment prin care încerca să afle secretele unei anumite bacterii. Scopul era acela de a găsi leacul potrivit împotriva bolilor care măcinau și afectau milioane de oameni de sute de ani.
Se spune că pe masa sa erau mai multe recipiente din sticlă când scoțianul a văzut că într-unul dintre acestea, un mucegai de culoare verde-albăstrui ataca bacteriile, dizolvându-le. Acesta a studiat mucegaiul cu pricina la microscop și a văzut ca era acoperit cu pete verzi. Inițial, extractul din fungi s-a numit Penicillium notatum sau, mai simplu, Penicilină.
Fleming a studiat din nou muceagaiul și a constatat că substanța distruge bacteriile chiar dacă este diluat de până la 1.000 de ori.
Inițial, Alexander Fleming a testat mucegaiul minune pe animale cu rezultate satisfăcătoare. Primul om cobai pe care s-a testat mucegaiul a fost asistentul lui Fleming. Acesta a mâncat din mucegai fără să suporte vreo consecinţă negativă. Ba mai mult, bărbatul s-a vindecat de sinuzită.
Abia în anul 1940 penicilina avea să devină substanța pe care o cunoaștem astăzi. În mod oficial, primul pacient care a primit prima doză de penicilina a fost Albert Alexander. Pe 12 februarie 1941 acesta a primit o doză de penicilină, însă corpul său, deja într-o stare slăbită, nu a făcut față infecției și a murit.
„Am fost acuzat că am inventat penicilina, dar nimeni nu ar fi putut face asta vreodată. Natura a inventat-o de mii de ani. Eu doar am descoperit-o”, avea să mărturisească Alexander Fleming câțiva ani mai târziu.
Cele mai cunoscute exemple sunt penicilinele naturale: benzilpenicilina (penicilina G) și fenoximetilpenicilina (penicilina V). Tratamentul cu penicilină este destul de sigur. Doar 10% dintre pacienții aflați în tratament raportează reacții alergice la peniciline; totuși, până la 90% dintre aceștia nu sunt de fapt alergici. Totuși, reacțiile alergice grave pot apărea doar la un procent de 0,03% dintre pacienți.
Când este administrată, penicilina acționează prin omorârea bacteriilor. Penicilina atacă pereții celulari ai microbilor și îi omoară. Astfel, organismul omului se vindecă.
