Lumea arhitecturii și cea a legendelor urbane se intersectează adesea în moduri fascinante. Una dintre cele mai faimoase povești din campusurile americane are în centru Biblioteca Herman B Wells a Universității din Indiana (Bloomington). De zeci de ani, o poveste captivantă circulă printre studenți și turiști: clădirea masivă se scufundă în pământ cu aproximativ 2,5 centimetri (un inch) în fiecare an. Motivul? Arhitecții ar fi uitat să ia în calcul greutatea cărților atunci când au proiectat fundația. Este o poveste savuroasă, un exemplu clasic de „eroare de geniu”, dar cât de adevărată este ea în realitate?
Conform mitului, în anii 1960, când măreața structură de calcar era în faza de proiectare, inginerii au calculat la perfecție greutatea betonului, a oțelului și a sticlei. Însă, într-un moment de neatenție monumentală, ar fi omis din ecuație tocmai scopul principal al clădirii: greutatea milioanelor de volume de cărți, reviste și rafturi metalice care aveau să umple încăperile.
Drept urmare, odată inaugurată în 1969 și umplută cu cunoștințe literare, structura ar fi început să cedeze sub propria greutate, tasând solul dedesubt și scufundându-se în fiecare an câte puțin.
Varianta extremă a mitului: Unii studenți glumesc spunând că, în ritmul acesta, peste câteva decenii, etajele inferioare vor deveni catacombe subterane accesibile doar cu echipament de scufundări.
Oricât de mult ne-ar plăcea o poveste bună despre neglijența experților, informația este complet falsă. Biblioteca Universității din Indiana nu se scufundă nici cu 2,5 centimetri, nici măcar cu un milimetru pe an.
Iată argumentele tehnice care demontează acest mit:
Fundația pe rocă dură: Clădirea este ancorată direct în stratul de calcar masiv (Indiana limestone) specific regiunii. Acest tip de sol este extrem de stabil și nu permite tasări structurale de o asemenea magnitudine.
Codurile stricte în construcții: Niciun inginer structural nu ar fi primit autorizație de construcție fără a calcula „sarcina utilă” (greutatea a tot ceea ce intră în clădire). În cazul bibliotecilor, standardele cer ca structura să reziste la greutăți mult mai mari decât o clădire de birouri obișnuită.
Fenomenul de tasare inițială: Orice clădire masivă experimentează o ușoară așezare în primii ani de la construcție (de ordinul milimetrilor), proces absolut normal care se oprește rapid. Dacă biblioteca s-ar fi scufundat în mod constant cu 2,5 cm pe an din 1969 până astăzi, s-ar fi deplasat deja cu peste 1,4 metri în subteran. Geamurile s-ar fi spart, ușile nu s-ar mai închide, iar conductele de utilități ar fi fost demult retezate.
Interesant este că Universitatea din Indiana nu este singura care se mândrește cu o asemenea poveste. Legenda „arhitectului care a uitat greutatea cărților” este recurentă și se aplică multor altor biblioteci celebre din SUA și din lume (cum ar fi cele de la Yale, Harvard sau Universitatea din Toronto).
Psihologii și folcloriștii explică apariția acestui mit prin:
Aspectul brutalist al clădirii: Biblioteca Wells este o structură masivă, impunătoare, din blocuri grele de calcar, care oferă vizual senzația unei greutăți colosale ce „apasă” pământul.
Ironia studențească: Studenților le place să glumească pe seama „greutății” studiilor lor și a volumului uriaș de informații pe care trebuie să îl asimileze.
Așadar, biblioteca Universității din Indiana rămâne fermă pe poziții. Singurul lucru care se „scufundă” acolo, an de an, sunt studenții adânciți în lectură în timpul sesiunilor de examene. Clădirea este perfect sigură, iar inginerii din anii ’60 și-au făcut treaba ireproșabil, luând în calcul fiecare pagină de istorie, știință și ficțiune adăpostită între pereții săi.
