În ultimii ani, atât Papa Benedict al XVI-lea, cât și Papa Francisc au vorbit în repetate rânduri despre donarea de organe ca despre un „act de iubire” și o formă supremă de solidaritate creștină. Cu toate acestea, deși Biserica Catolică încurajează credincioșii să devină donatori, există o regulă strictă și surprinzătoare: Papa, în calitatea sa oficială, nu poate face acest lucru. Deși pare o contradicție între predică și practică, motivele sunt adânc înrăradicante în istoria, protocolul și teologia Vaticanului.
Conform tradiției și regulamentelor de la Vatican, din momentul în care un cardinal este ales Papă, „proprietatea” asupra trupului său se schimbă simbolic. Dacă un cetățean obișnuit are dreptul legal de a decide ce se întâmplă cu rămășițele sale, trupul Suveranului Pontif este considerat un bun al întregii Biserici Catolice.
Vaticanul susține că trupul Papei trebuie păstrat intact pentru a fi depus în Bazilica Sfântul Petru sau în alte locuri de înhumare oficiale, permițând credincioșilor să își ia rămas bun de la cel care a fost Vicarul lui Hristos pe Pământ.
Acesta este, probabil, cel mai pragmatic motiv teologic. În istoria Bisericii Catolice, mulți Papi sunt ulterior canonizați (declarați sfinți). Dacă organele unui Papă ar fi donate și transplantate în corpurile altor persoane, acele persoane ar purta, din punct de vedere tehnic, moaște vii.
Fragmentarea sacrului: Biserica dorește să evite situația în care părți din corpul unui viitor sfânt sunt împrăștiate în diferite colțuri ale lumii, în interiorul altor oameni.
Integritatea la înmormântare: Protocolul cere ca Papa să fie înmormântat întreg, prevenind astfel venerarea fragmentată a rămășițelor pământești.
Subiectul a devenit public în anul 2011, când s-a aflat că Papa Benedict al XVI-lea deținea un card de donator de organe încă din anii ’70, pe vremea când era profesor în Germania. După alegerea sa ca Papă, Vaticanul a trebuit să clarifice situația: cardul său devenise invalid de facto în momentul urcării pe Scaunul Papal.
Secretarul său de la acea vreme, Monseniorul Georg Gänswein, a explicat că, în ciuda dorinței personale a lui Joseph Ratzinger de a ajuta, constrângerile funcției sale impuneau ca trupul să rămână intact.
Ritualurile de după moartea unui Papă sunt printre cele mai vechi și mai stricte din lume. De la confirmarea decesului de către Cardinalul Camerlengo și până la sigilarea triplului sicriu (lemn de chiparos, plumb și stejar), procesul pune un accent imens pe integritatea fizică. Donarea de organe ar interfera cu aceste proceduri de îmbălsămare și conservare necesare pentru expunerea publică (pro populo).
Așadar, cu toate că Papa Francisc continuă să descrie donarea de organe drept un „gest nobil”, el însuși este prizonierul unei tradiții milenare. Restricția nu vine dintr-o opoziție față de medicină, ci din statutul unic al Papei: el nu mai este un simplu individ, ci un simbol instituțional a cărui prezență fizică trebuie păstrată ca o mărturie istorică și spirituală neîntreruptă.
Astfel, în timp ce un catolic obișnuit este încurajat să ofere „darul vieții”, Papa este obligat să ofere Bisericii „darul integrității” sale finale.
