Povestea de dragoste dintre Otilia Cazimir şi George Topîrceanu, cea mai tulburătoare legătură din lumea scriitorilor români

de: Gabriel Petrișor

10 07. 2026

poza_finala — Otilia Cazimir si George Topirceanu

Fetița din Iași care a trimis, la 17 ani, o poezie semnată cu trei steluțe unei reviste literare, de frica propriei directoare de școală — și căreia Mihail Sadoveanu și Garabet Ibrăileanu i-au inventat, pe loc, un nume după două iubiri de tinerețe ale lor — a trăit apoi, discret și fără nuntă, un sfert de veac de iubire cu poetul George Topîrceanu, pentru ca, după moartea lui, să-i mai supraviețuiască încă treizeci de ani, purtându-i, în tăcere, doliul

Cine a fost Otilia Cazimir?

Otilia Cazimir — pseudonim literar al Alexandrinei Gavrilescu, născută pe 12 februarie 1894, în satul Cotu Vameș, județul Neamț, al cincilea copil al învățătorilor Gheorghe și Ecaterina Gavrilescu. La patru ani, familia s-a mutat la Iași, oraș care avea să-i devină, pentru toată viața, singura ei casă adevărată. A urmat Școala Secundară de Fete „Oltea Doamna” și, mai târziu, cursuri de litere și filosofie la Universitatea din Iași, fără a-și susține vreodată licența. La 17 ani, printr-un gest pe care ea însăși l-a descris drept „obrăznicie copilărească”, a trimis prin poștă revistei „Viața Românească” prima ei poezie considerată publicabilă — trei strofe naive, semnate cu trei steluțe, din frica de directoarea școlii, cunoscută pentru că expulza fetele prinse „cu prostii” precum literatura. Poezia i-a plăcut lui Garabet Ibrăileanu, directorul revistei, și lui Mihail Sadoveanu, care se afla acolo în momentul deciziei de publicare. Fiindcă trei steluțe nu puteau apărea semnătură într-o revistă cu nume mari, cei doi bărbați au ales pentru ea, pe loc, un pseudonim: Ibrăileanu i-a dat numele de familie, „Cazimir” — după o domnișoară Cazimir, prima lui iubire din liceu, la Botoșani — iar Sadoveanu a propus prenumele „Otilia”, inspirat de o profesoară pe care o admirase, Otilia Vlaicu, de la Târgu Frumos. Poeta însăși avea să mărturisească, decenii mai târziu, că nu i-a plăcut niciodată acest nume: prima Otilie pe care o cunoscuse, colega ei de bancă din clasa întâi, fusese, în amintirea ei, „proastă, grasă și buboasă”.

O prietenie născută în casa lui Sadoveanu

Otilia Cazimir și poetul George Topîrceanu — cu opt ani mai în vârstă decât ea, originar din București — s-au cunoscut în cercurile literare ale Iașiului, dar adevărata lor apropiere s-a produs în casa lui Mihail Sadoveanu, unde amândoi erau invitați frecvenți, alături de alți scriitori ai vremii; Topîrceanu era, printre altele, partener de vânătoare al lui Sadoveanu. Fiica scriitorului, Profira Sadoveanu, i-a descris mai târziu pe cei doi îndrăgostiți printr-un contrast izbitor: Otilia era o femeie care știa exact ce vrea, în timp ce Topîrceanu părea supus și cuminte, lăsându-se mai degrabă purtat decât asumându-și un rol activ în relație. Fiindcă poetul era deja căsătorit, din 1912, cu învățătoarea Victoria Iuga, cu care avea un fiu, Gheorghe, cei doi îndrăgostiți au ales, pentru o vreme, să-și ascundă legătura de ochii curioșilor. Relația lor a fost întreruptă temporar de război — Topîrceanu a fost făcut prizonier în Bulgaria între 1916 și 1918 — dar distanța nu a stins sentimentele, ci le-a întărit. Căsnicia poetului s-a destrămat, în cele din urmă, iar Topîrceanu a rămas, până la sfârșitul vieții lui, alături de Otilia, într-o relație de aproape un sfert de veac, dusă discret, fără nuntă, dar cu o intensitate — potrivit celor care le-au cunoscut povestea — care a depășit-o pe cea, mult mai cunoscută public, dintre Mihai Eminescu și Veronica Micle.

O casă împărțită, o boală ascunsă

După câțiva ani de relație discretă, cei doi au făcut, în cele din urmă, „pasul cel mare” și s-au mutat împreună într-o casă din Iași, aparținând familiei scriitorului Demostene Botez — chiar casa în care Topîrceanu avea să moară. Spre finalul vieții lui, poetul s-a îmbolnăvit grav de cancer hepatic, iar Otilia a fost singura care a cunoscut, de la început, gravitatea reală a bolii lui: „Adevărul asupra bolii care-l dobora nu-l știam decât eu”, avea să mărturisească ea, decenii mai târziu, într-un interviu radiofonic din 1966. Cei doi au făcut o ultimă călătorie la Viena, pentru un consult medical la un doctor renumit, iar la întoarcere, ca să pară liniștit în fața celor din jur, poetul se prefăcea bine-dispus, în vreme ce Otilia își ținea singură spaima și sfâșierea interioară, fără să spună nimănui numele bolii — nici ei, nici lui Sadoveanu nu le venea să pronunțe cuvântul „cancer”. Pe 7 mai 1937, la doar 51 de ani, după zile întregi de chinuri, George Topîrceanu s-a stins din viață.

Scrisorile de amor dintre cei doi, furate de rude

Vestea morții lui Topîrceanu a declanșat, chiar în noaptea în care poetul se odihnea pentru prima oară nemișcat, o adevărată năvală a familiei lui asupra bunurilor rămase — rudele au scotocit prin toate saltarele și dulapurile, disperate să apuce tot ce se putea apuca, inclusiv scrisorile de amor pe care Otilia și Topîrceanu și le trimiseseră de-a lungul anilor. Anticipând acest lucru, cu o zi înainte, cu ajutorul discret al unui doctor, al soției lui Demostene Botez și al propriei surori, Otilia reușise deja să pună la loc sigur, într-o casă de fier, scrisorile ei intime, fotografiile lor comune și câteva manuscrise prețioase — inclusiv, din răutate față de anturajul familiei, chiar scrisorile de la alte femei care fuseseră, la un moment dat, apropiate de poet, refuzând să le lase pe mâna surorilor lui, „care n-au altă vină decât că l-au iubit”. Gestul ei a fost descoperit, iar Otilia a fost amenințată cu parchetul și ținută sub strictă supraveghere — dar nu a putut pleca din casă nici așa, fiindcă poetul mai trăia încă și o striga, în agonie, cu deznădejde. Restul manuscriselor prețioase ale lui Topîrceanu au fost salvate, a doua zi, chiar de Mihail Sadoveanu, prietenul lor comun de-o viață.

Treizeci de ani de doliu

După moartea lui Topîrceanu, Otilia Cazimir a mai trăit exact treizeci de ani, timp în care și-a continuat cariera literară cu succes, publicând proză, poezie și traduceri din Guy de Maupassant, Maxim Gorki și Anton Cehov, și devenind, în paralel, una din cele mai iubite scriitoare pentru copii din literatura română, cu poezii precum „Baba Iarna intră-n sat” sau „Jucării”. A primit, de-a lungul anilor, premiul Academiei Române, Premiul Femina și premiul național pentru poezie, iar criticul Eugen Lovinescu a etichetat-o, cu o anumită condescendență, drept „grațioasă și minoră” — o formulă care nu reflecta, în profunzime, intensitatea reală a suferinței private pe care poeta a purtat-o, discret, toată această perioadă. Într-o scrisoare adresată unei prietene, trimisă la puțin timp după mormântul lui Topîrceanu, Otilia scria cuvinte care aveau să rămână printre cele mai tulburătoare mărturii de dragoste ale literaturii române: „Mormântul lui! Dar… nu l-am simțit pe el acolo, dedesubt. El e în altă parte. O să-l caut și o să-l găsesc. Prea mi-e dor de el ca să nu mai fie nicăieri.”

Epilog

Să trimiți, la 17 ani, o poezie temătoare unei reviste literare, semnată doar cu trei steluțe — și să primești înapoi, din partea a doi dintre cei mai mari scriitori ai vremii tale, un nume ales din propriile lor amintiri de tinerețe, un nume care avea să te urmeze toată viața, chiar dacă nu l-ai plăcut niciodată. Să iubești, discret și fără nuntă, timp de un sfert de veac, un poet căsătorit cu altcineva, ascunzându-vă relația de ochii curioșilor lumii literare — și să-i cunoști, singură dintre toți cei din jur, adevărata boală care avea să-l răpună, ținând spaima strict pentru tine, ca să nu-l îngrijorezi pe el. Otilia Cazimir s-a stins din viață pe 8 iunie 1967, la Iași, exact treizeci de ani mai târziu, fiind înmormântată la cimitirul Eternitatea al orașului care i-a fost, pentru toată viața, singura casă adevărată — dovadă că uneori cea mai profundă iubire a unei vieți nu are nevoie de nuntă sau de recunoaștere publică pentru a rămâne, decenii de-a rândul, singura care merită jelită cu adevărat.

Articole recomandate