Cum au fost descoperite „Anotimpurile” lui Vivaldi după Primul Război Mondial? Nimeni n-a mai știut de ele între 1725 și 1926
Pentru iubitorii de muzică clasică de astăzi, este aproape de neconceput ca una dintre cele mai faimoase și difuzate capodopere din istoria omenirii să fi fost, pur și simplu, ștearsă din memorie timp de două secole. Și totuși, „Anotimpurile” (Le quattro stagioni) ale lui Antonio Vivaldi au trecut printr-o tăcere asurzitoare. Între momentul tipăririi lor la Amsterdam, în 1725, și momentul în care au ieșit din nou la lumină, în 1926, lumea a uitat aproape complet că această muzică a existat vreodată.
Istoria acestei recuperări spectaculoase este o adevărată detectivistică muzicală, marcată de un noroc chior și de un colosal tezaur ascuns în podul unei mănăstiri italiene.
De la succesul baroc la uitarea totală (1725–1741)
Antonio Vivaldi a compus cele patru concerte pentru vioară în jurul anului 1720, integrându-le ulterior într-un set mai amplu de 12 concerte publicat în 1725 sub titlul Il cimento dell’armonia e dell’invenzione („Testul armoniei și al invenției”). În epocă, piesele s-au bucurat de admirație: inovația lor narativă – fiecare concert fiind însoțit de un sonet care descria cântul păsărilor, furtunile de vară sau gheața iernii – reprezenta un vârf al stilului baroc.
Însă muzica este o artă a gusturilor schimbătoare. După moartea compozitorului, survenită la Viena în 1741, în sărăcie și anonimat, stilul baroc a ieșit rapid din modă. Noua eră clasică (marcată de Haydn și Mozart) a considerat muzica lui Vivaldi drept „depășită”. Vivaldi a fost șters din manuale și din repertoriul concertelor, iar partiturile sale au fost risipite sau vândute ca deșeuri de hârtie de către moștenitori.
Timp de aproape 200 de ani, „Anotimpurile” au încetat să mai existe pentru publicul larg.
Minunea din 1926: Lăzile secrete din podul mănăstirii
Adevărata „descoperire” a muzicii lui Vivaldi se leagă de un eveniment de o importanță covârșitoare pentru istoria culturală a secolului al XX-lea, petrecut la Torino, la scurt timp după Primul Război Mondial (1914-1918).
În septembrie 1926, conducerea Colegiului salesian San Carlo din Torino a decis să vândă o parte din vechea sa bibliotecă pentru a strânge fonduri de caritate. Colegiul a intrat în posesia unei colecții uriașe de manuscrise muzicale care aparținuseră cândva marchizului Giacomo Grillo di Sant’Olcese (o colecție ce provenea, la rândul ei, din arhiva familiei senatorului venetiano-genovez Durazzo, care moștenise o parte din bunurile lui Vivaldi).
O comoară uitată: Călugării au scos la iveală zeci de cufere și lăzi prăfuite pline cu manuscrise autografe ale lui Antonio Vivaldi – sute de partituri necunoscute, incluzând concerte, opere și, cel mai important, o mare parte din creația sa orchestrală pierdută, printre care figurau și partiturile originale ale „Anotimpurilor”.
Salvarea și recunoașterea academică
Conștienți că au în față o descoperire istorică, reprezentanții autorităților culturale italiene au intervenit imediat. Manuscrisele au fost achiziționate între 1927-1930 de către Biblioteca Națională Universitară din Torino (mulțumită și donației generoase a unor colecționari privați, frații Roberto și Alberto Gentili).
Muzicologii au început migăloasa muncă de catalogare, restaurare și descifrare a mormanului de pagini îngălbenite. Lumea muzicală a realizat cu stupoare că Vivaldi nu fusese doar un simplu autor de studii minore pentru vioară (cum era perceput vag pe atunci, fiind cunoscut mai degrabă prin prisma prelucrărilor lui J.S. Bach), ci un geniu vizionar, un inovator al formei concertante.
Drumul către public: De la partiție la fenomen global
Deși manuscrisele au fost redescoperite în 1926, a mai durat două decenii până când „Anotimpurile” au reintrat în conștiința publicului larg:
-
Prima înregistrare mondială (anii ’40): Primul disc integral cu „Anotimpurile” a fost realizat în plin Război Mondial (în jurul anului 1942), la Londra, de către dirijorul italian Bernardino Molinari în fruntea Orchestrei Simfonice din Roma.
-
Explozia vinilului (anii ’50): Odată cu apariția tehnologiei de înregistrare pe disc de vinil (LP) și consacrarea unor ansambluri specializate în muzică veche – cum ar fi celebra orchestră I Musici – „Anotimpurile” au cunoscut o ascensiune fulminantă.
Așadar, ceea ce părea o dispariție definitivă s-a transformat, grație unei lăzi uitate într-un pod torinez, într-una dintre cele mai frumoase reabilitări culturale din istorie. Fără norocul providențial din 1926, „Anotimpurile” ar fi putut rămâne doar un rând pierdut într-un dicționar biografic prăfuit, iar omenirea ar fi fost lipsită de una dintre cele mai vibrant umane și vii creații ale muzicii universale.